GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Transpare întotdeauna o implicare oarecum
viscerală în tratarea morfologiei culturii, mai ales când
aceasta este aplicată unor culturi periferice, de tipul
celei româneşti. La Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga,
chiar la Anton Dumitriu se întrevede fibra structurală a
magiei locului, care se reflectă substanţial în sufletul
indigen şi în cultura născută de acesta. Este extrem de
interesant cum percepe Mircea Eliade acest spaţiu
românesc al confruntărilor spirituale, dincolo de
nostalgia originilor şi a paradisului. Nikolai Berdiaev
situa cultura în raport genetic direct faţă de cult, ca
rezultat al diferenţierii şi al extensiunii cultului 91 . Dacă
Eliade nu a încetat niciodată să creadă în şansa culturii
române, această continuitate a crezului său s-a hrănit
constant dintr-un cult pentru geografia românească. În
multe din mărturisirile sale, se întrevede acest soi de
cult viu, pulsatoriu, lipsit de orice urmă de misticism,
supus dereglărilor progresive şi benefice ale nuanţărilor
– un cult pentru un spaţiu unic, dar infiltrat la rândul lui
de tentaculele unui complex răsăritean al marginilor, al
provincialismului, al minorului aflat sub ameninţarea
arbitrară a timpului istoric. Până aici, nimic nu îl
diferenţiază pe Mircea Eliade de alte spirite deschise şi
sensibile la chemările locului; în schimb, ceea ce nu au
reuşit alţii a fost să transfigureze această interferenţă
între cult şi complex psihologic, precum Eliade, într-o
opera magna. Încercarea labirintului cuprinde
confesiunea ce urmează: “Mă simţeam descendentul şi
moştenitorul unei culturi interesante pentru că e situată
între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi
lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste
două universuri. Cel occidental prin limbă, latină, şi
prin moştenirea romană, în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi