GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

voi trata câteva aspecte distincte ale operei dintr-o
perspectivă mai puţin exploatată.
Probabil că ar fi nevoie să amintesc un truism care, e
drept, are o încărcătură semantică aparte: fiinţa este cu
mult mai mult decât o structură biologică. Departe de a
fi doar o realitate naturală, este şi una etică. Şi aceasta
deoarece, actual, omul nu este decât ceea ce el însuşi e
în stare să facă din el. Am regăsit în textele lui Mircea
Eliade, inclusiv în cele publicistice, reflexele unei crize
profunde, într-o triplă ipostază: spirituală, intelectuală,
etică. O criză care diseminează pretutindeni, dar care,
din fericire, iradiază benefic asupra lui Mircea Eliade şi
a scrisului său. În întregul operei, s-a creat o relaţie
proiectivă între criza de care aminteam şi depăşirea ei
salvatoare. Acesta ar fi unul dintre firele ascunse ce
împrumută cercetării o doză oarecare de unitate. Cu alte
cuvinte, Istoria şi modalitatea în care Mircea Eliade a
trăit-o, a transgresat-o şi a reconturat-o. Acea Istorie
care uneori stăpâneşte, ia în posesie, se joacă,
eliberează, îşi lasă pecetea, nuanţează destine, ridică în
triumf sau, dimpotrivă, provoacă o cădere.
Prima noutate a cercetării ar consta în studierea
filoanelor de adâncime prin care Eliade se simte legat de
spaţiul din care provine. Ni s-a părut o treaptă necesară
pentru a înţelege apoi procesualitatea unor mutaţii
ontologice şi a unor necesare revalorificări, cauzate de
momentul hotărâtor al pierderii paradisului. A doua
noutate – probabil cea mai consistentă 1 – este analiza
paradigmei de partea căreia se situează Eliade în anii
exilului şi pe care o reflectă şi în publicistica sa. Cum
specificam mai înainte, avem de-a face cu o paradigmă
triplă (spirituală, intelectuală şi etică), imposibil de
fragmentat în determinări independente. Exilul şi relaţia