GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

evoluţie, conservatorism/ radicalism, autoritate/ critică
liberă, sisteme filosofice/ negarea lor ş.a. pentru a
ajunge în final la concluzia că Europa a stat, întreaga
ei viaţă, sub semnul dialecticii. Mai mult: Europa se
trădează pe sine când se sustrage mişcării între
polarităţi, când se calmează sau când adoptă una dintre
extreme. Europeanul ştie că libertatea sa depinde de
altceva, de un nucleu transcendent căruia omul i se
raportează. Chiar şi eşecului i s-a inoculat acelaşi
principiu polar: pe de-o parte, conştiinţa tragică ce
descoperă sensul eşecului autentic şi, pe de altă parte,
sensul suferinţei ce reclamă o împărtăşire a
transcendentului.
Dar Mircea Eliade şi Constantin Brâncuşi au găsit
echilibrul dialectic până şi în cadrul europenis-mului.
Sunt avatari ai lui homo europaeus doar potrivit
aspectelor subliniate mai sus. Finalul demersului
analitic al lui Karl Jaspers le este însă străin. Cea de-a
treia coordonată a europenismului, ştiinţa, este un salt
împotriva lui Dumnezeu, afirmă Jaspers. Ea dilată
conştiinţa răului şi a intolerabilului, augmentează
punctuala eficacitate a pasiunilor; în relaţie cu libertatea
şi istoria, ştiinţa susţine dominaţia temporalităţii. În
Europa, curgerea timpului stăpâneşte mai presus de
orice. Or, Eliade şi Brâncuşi au căutat cu asiduitate
exact modalitatea de transgresare a tem-poralităţii. Au
căutat ieşirea de sub incidenţa istoriei. Obsesia
Centrului – care i-a definit pe amândoi – este însăşi
năzuinţa ruperii de eveniment. Axis mundi recuperează,
în fond, saltul în durata pură a eternităţii; marchează
proiecţia vertical-infinită a fiinţei în cău-tarea
transcendentului. Acesta are, nu-i aşa, o dimensiune
transistorică; timpul sacru exclude temporalitatea, iar