GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Se vede că Mircea Eliade filtrează sintetic o
dialectică între dubla civilizaţie a cărţii (ştiinţifice şi
umaniste) şi vocaţia tradiţională a înţeleptului.
“Straturile” spirituale descoperite ca elemente
constitutive ale fiinţei sale nu configurează o oarecare
scară evolutivă şi nici o nivelare neutralizantă, ci –
dimpotrivă – organizează o dialectică particulară,
subsuma-bilă spiritualităţii sud-estului european. Dar şi
principiului generator al coincidenţei contrariilor, ale
cărei valenţe întemeietoare au fost recuperate de Mircea
Eliade. Există, la Eliade, o legătură inteligibilă între
dialectica interioară, care îi impulsionează
materializările – sinteză între a fi şi a face, şi dialectica
originară, arhetipică, sacră, pe care o redescoperă şi
resemantizează. Datele spirituale ale lui Mircea Eliade
mărturisesc recuperarea dialecticii principiale la nivel
individual; s-ar spune că, între interdependenţele
dinamice ale spiritului eliadian şi dialectica universală,
se regăsesc (paradoxal) relaţii biunivoce. Raportul
cauză-efect se traduce, în acest caz, într-o dialectică
perpetuă. Destinul spiritual şi existenţial al lui Mircea
Eliade pare un exponent al dialecticii istoriei, o proiecţie
a nostalgiei originilor ori a încercării labirintului... Sau
invers? Ispita nebunească a unui răspuns afirmativ este,
raţional, sur-clasată de amintirea destinului, aşa cum l-a
explicat Mircea Eliade: destinul – coerenţa formală care
conferă transcendenţă vieţii comune sau istoriei
cotidiene. Funcţia lui: unificarea şi totalizarea. În acest
sens, destinul lui Mircea Eliade şi-a adus la desăvârşire
rolul.