GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

centru-margine. Complexul etnic al provincialismului
cultural şi posibilitatea transgresării spre universalitate
l-au ghidat pe Mircea Eliade spre o direcţie polară celei
alese de Emil Cioran. Cea mai dificilă, solicitantă şi
riscantă direcţie. Linia lui Caragiale, Maiorescu,
Lovinescu era cosmopolită, sincronică şi extrem de
critică. Or, Mircea Eliade asorta spiritul critic cu
sterilitatea: descumpănea prin fragmentare şi dizolvare,
acţionând tocmai din pricina complexului de
inferioritate în faţa Occidentului, complex a cărui putere
de eroziune îşi face puternic simţită prezenţa. Această
atitudine relevă un partipris evident, semnalează
Monica Spiridon 82 . Pe bună dreptate, căci Eliade, ca
spirit enciclopedic, şi-a îndreptat afinităţile spre familia
celor înzestraţi cu vocaţia sintezei. Echilibrul instabil al
podului sau răspântiei pe care se situa cultura română
fixează un anume fel de a fi în timp şi dincolo de acesta.
În alternanţa dintre închidere şi deschidere,
enciclopedismul se descoperă ca un operator necesar al
sintezei, coagulând stabilitatea şi evoluţia în salturi
recuperatoare. Cuprins (nu numai el) de nerăbdarea
creaţiei, Mircea Eliade identifică tradiţia enciclopedică a
secolului al XIX-lea cu “aproape un program oficial” 83 ,
sincronizat cu misiunea României moderne.
Cât despre existenţa unei laturi narcisice pe care o
descoperă Monica Spiridon în faptul că Eliade s-a
recunoscut în modelele spirituale ale enciclopediştilor,
vom spune doar că – înainte de a fi narcisic – tânărul
Eliade şi-a dovedit puterea de autoanaliză. Corectă, de
altminteri. Nu i se poate imputa exagerarea vocaţiei sale
universaliste, iar prezenţa acesteia ca dat structural îl
absolvă de anatema narcisismului. Cu atât mai mult cu
cât Mircea Eliade şi-a dovedit capacitatea de