GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

este un om care ştie. Moartea faţă de condiţia profană,
continuată de renaşterea în lumea sacră, se desfăşoară
după scenarii iniţiatice diverse, care variază în funcţie
de religie. Unul din elementele comune multora din
aceste scenarii ar fi supunerea la un regressus ad
uterum, urmat de o a doua naştere – fapt întâlnit atât în
brahmanism cât şi în viziunea socratică. Ce altceva
făcea Socrate dacă nu “moşea” un om nou, ajutându-şi
să-şi descopere conştiinţa de sine 23 ?
În opinia lui Arnold van Gennep 24 , fiinţa care cunoaşte
originea sacră a vieţii este semicivilizatul, termen
introdus chiar de autorul amintit. La Mircea Eliade,
fiinţa care se conduce după reperul indus de latenţele
sacre ale existenţei umane, ce se desăvârşesc doar în
măsura în care participă la realitate, este homo
semnificans, concept mult mai larg, care acoperă
ipostaze umane din cele mai diverse circumstanţe
istorico-sociale. Am evidenţiat în paragrafele anterioare
cele mai importante atribute ale acestuia, aşa cum se
conturează ele în textele lui Eliade. Doar că, aşa cum am
mai subliniat, într-o societate arhaică, orice acţiune
dotată cu “sens” precis participă, indiferent de
modalitatea acestui proces, la sacralitate. Sacrul se
identifică, prin urmare, cu esenţa conştiinţei umane,
demontând – precum s-a anticipat – tezele
existenţialismului (profan).
3.3. Nu e dificil de remarcat imensa prăpastie ce
desparte acest mod de a fi în lume de existenţa omu-lui
modern. Un “modern” susceptibil de a fi calificat drept
“areligios”. Omul areligios refuză transcendenţa,
acceptă relativitatea imediatului privit ca realitate
fundamentală şi se îndoieşte de sensul existenţei sale.