GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

spirituale avuabile şi irefutabile, sunt în acelaşi timp
forme de protest sui-generis, specifice unei vocaţii
intelectuale. Sau modalităţi de a persifla secvenţa
istorică. De a o evita şi depăşi. Eminescu reuşise acelaşi
lucru printr-un discurs caustic, ale cărui elemente de
comentariu pertinent argumentat configurează saltul
dincolo de limita istorică – salt dinamizat prin detaşare
intelectuală, sarcasm şi elocvenţă retoric-emoţională.
Analiza publicisticii unui alt clasic, Ion Luca
Caragiale, nu ar conduce chiar spre aceeaşi finalitate
convergentă. Chiar dacă, după primele colaborări la
ziarul “Sara”(1896) şi la “Opinia” lui Bădărău,
Caragiale a trecut pe la “Alegătorul liber” (1875-1876),
“Uniunea democratică” (1876) şi “România liberă”
(1877), aceste trei ziare de orientare liberală nu conţin
semnătura autorului; munca obscură pentru a-şi ajuta
familia nu a fost decât rareori întreruptă de contribuţii
cu caracter literar la revista săptămânală “Ghimpele”.
Influenţat de Mihai Eminescu, Caragiale a poposit şi la
“Timpul”, unde s-a ocupat de informaţiile externe şi
interne, publicând totuşi două traduceri excelente din
Edgar Allan Poe. Chiar şi colaborarea la oficiosul
liberal “Voinţa naţională” rămâne doar prin expresivele
cronici dramatice semnate Luca, nu prin (eventuale)
articole politice. Una dintre puţinele creaţii gazetăreşti
meritorii ca interes de analiză politică este cea intitulată
Culisele chestiunii naţionale, apărută în “Ziua” lui G.
Panu. Din nefericire, această capodoperă “cu caracter de
comedie politică”, cum o numeşte Şerban Cioculescu 91 ,
nu a fost niciodată retipărită şi nici măcar nu există la
Biblioteca Academiei pentru a fi consultată. Adevărata
campanie politică în publicistică o poartă însă în
perioada 15 noiembrie 1896 – 13 aprilie 1897, când