GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Occident nu poate fi gândit în termenii sensului
unilateral, amintind de rigorile înguste ale
pozitivismului sau ale dualismului primitiv. Lăsând la o
parte această problemă, întotdeauna gata să stârnească
dispute aprige, trebuie menţionat că, într-o civilizaţie
excesiv ştiinţifică şi tehnică – o civilizaţie care se
împotmoleşte în raţiunea instrumentală, ocultând
profunzimile umanului – Mircea Eliade recuperează
dimensiunile spirituale ignorate. Descrierea lui homo
religiosus, hermeneutica mitului şi simbolului sunt
aspecte ale unei metodologii aservite recuperării
valorilor eterne, transumane. Din acest punct de vedere,
lucrările lui Eliade angajează o şarjă împotriva neglijării
umanului – constantă a analiştilor laicizării perfide, întrun
cronos secularizat. Îndrăzneţul postulat al camuflării
sacrului în profan trebuie legat şi de acest ideal umanist.
3.6. Acuzaţia lui Terry Alliband 53 , cum că Mircea
Eliade ar fi un adept al primitivismului care defăimează
cu înverşunare pe omul occidental modern şi identifică
profanul cu civilizaţia apuseană, se află pe muchia
dintre adevăr şi fals. Cum remarcă, în acest sens,
Monica Spiridon: “Depinde ce înţelegem prin
primitivism. Nu susţin oare tot antropologii pozitivişti
că la Eliade noţiuni precum primitiv, modern, sacru,
profan etc. au un caracter metaforic şi implică un
angajament afectiv? Pentru istoricul religiilor,
calificative precum primitiv şi modern nu au atât un
sens cronologic precis, cât unul tipologic şi calitativ.” 54
Cercetătoarea e de părere că aşa-zisul anacronism al lui
Eliade deghizează o vocaţie contemporană
surprinzătoare. Mircea Eliade ar fi, din acest punct de
vedere, un profet al mutaţiilor culturale de ultimă oră,