GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

prin scris. Scrie româneşte, se supune anamnezei – ca
unică formă de înţelegere a orientării prin labirint şi de
interpretare a semnelor. “Pentru orice exilat, patria este
limba maternă pe care continuă să o vorbească. [...] e
limba în care visez şi în care îmi scriu jurnalul. Nu este
deci numai o patrie interioară, onirică. Dar nu există nici
o contradicţie, nici chiar tensiune, între lume şi patrie.
Oriunde există un Centru al lumii. Odată aflat în acest
centru, eşti la tine acasă, eşti cu adevărat în adevăratul
sine şi în centrul cosmosului. Exilul te ajută să înţelegi
că lumea nu îţi este niciodată străină, de îndată ce ai în
ea un centru. Acest «simbolism» al centrului nu numai
că îl înţeleg, dar îl şi trăiesc.” 62
În Aspecte ale mitului, Mircea Eliade distingea
memoria (mnéné) de aducere-aminte (anamnesis).
Aceasta din urmă presupune uitarea (în-depărtarea, am
spune), dar o şi neagă în acelaşi timp; este o “nonuitare”
şi, spre deosebire de mnéné, proiectează omul în
afara timpului istoric. Pentru Eliade, aceasta înseamnă
revalorizarea timpului prin ieşirea din timp, iar
transcenderea temporalităţii individuale înlesneşte
accesul la sensul ascuns cu îndârjire de evenimentele
derutante ale Istoriei. “Istoria” (citeşte Occidentul) îi
oferă instrumente de lucru. Arhivele şi posibilităţile de
investigaţie îl propulsează spre un statut visat în
adolescenţă. Devine savantul recunoscut şi invidiat. Sau
hulit. Şi nu numai atât. Virgil Ierunca proclamă limpede
o realitate neglijată, în favoarea conţinuturilor strict
ştiinţifice ale operei lui Eliade. “Adolescentul miop
vede însă în adâncimi: dincolo de bibliografii, sisteme şi
structuri, el citeşte în sens: mai mult, înalţă sensul.
Omul va fi «religios» sau nu va fi deloc. Să lansezi acest
avertisment în plină epocă a pozitivismelor acaparatoare