GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

lustraţia de sterilitate, indiferent de modalitatea ei de
concretizare.
Eminescu, Hasdeu, Iorga cuprinseseră domenii
vaste, păstrând nealterat spiritul Răsăritului. Penetraseră
spaţii neexplorate, vorbind în numele geografiei
estetice; în tot acest timp, truda lor era menită să
suplinească absenţele din Istorie. Conservatori, erau şi
romantici explozivi; aveau doza de îndrăzneală sublimă
obligatorie în astfel de momente. (Vocaţia universalităţii
este de neconceput în afara acestor cadre.) Europa
trebuia ajunsă din urmă şi chiar depăşită. Spaţiului geospiritual
românesc îi venise timpul să marcheze
pregnant o lume care avea ceva de spus. Mircea Eliade
ştia că el, în cadrul mai larg al generaţiei sale, avea de
fixat o pecete. Polimorfismul său creator nu însemna
traducerea în fapt a unei risipe spirituale, ci un act de
tainică magie, o încercare de revărsare fecundă a
preaplinului care-i alcătuia fiinţa. Excesul activităţii
intelectual-creatoare nu este echivalentul risipei.
Valenţele sale creatoare dau naştere unei lumi specifice,
care mărturiseşte un crez ontologic: nu putem fi noi
înşine decât dacă ne luptăm cu Timpul. Eliade îi cerea
provincialului interbelic “să se scuture de clişee, de
indolenţă şi mediocritate, să-şi ia tinereţea în serios,
adică în primul rând să muncească din răsputeri, să facă
ceva, să creeze. Eram obsedat că generaţia noastră,
singura generaţie liber, «disponibilă», din istoria
neamului românesc, nu avea timp să-şi împlinească
«misiunea», că ne vom trezi într-o zi mobilizaţi; aşa
cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci
va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu
vom mai putea decât ceea ce au fost ursiţi să facă
înaintaşii noştri: să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim.” 84