GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

ani, inclusiv erupţia ficţională din Pe strada Mântuleasa,
au ca numitor comun cele câteva date generale
pe care le-am amintit. Răsfoind “Antaios”-ul acelor ani,
regăsim transpunerea de facto a aceloraşi coordonate
din matricea preocupărilor lui Eliade. E o stabilizare a
nucleelor de interes, ce asigură materia prelucrată atât
ştiinţific, cât şi literar – pretutindeni se întinde umbra
şlefuită, tentantă, dar şi ameninţătoare a modernităţii.
Notizen über das Heilige in der modernen Kunst 106 ,
Krisis und Erneuerung der Religionswissenschaft 107
sau Schopfungsmythos und Heilsgeschichte 108 traduc,
cu luciditatea şi datele amănunţite ale savantului,
dilemele celui care, la rândul lui, s-a rătăcit o vreme prin
istorie. Care s-a luptat şi încă se mai luptă cu cronos-ul.
Timpul culturii moderne s-a revărsat pretutindeni şi
inundă gândirea lui Mircea Eliade, fiinţă care resimte
profund gravitatea situării temporale ca rezultantă a
evacuării spaţiului. Căci referinţele gândirii şi ierarhia
valorilor au încetat să mai fie gândite spaţial – spaţiul
este acum gol, depersonalizat, extirpat de ceea ce îi
conferea identitate axiologică. Modernitatea a umplut
spaţiul golit de sacralitate cu ceea ce se scurge nepăsător
şi fluctuant în liniaritatea sa ostentativă: timpul
articulează până şi ideea de Europa, o stare de spirit
care mobilizează tehnicile de proiectare temporală.
Spiritul european încearcă din răsputeri să se
potrivească timpului, să creeze în timp şi să îl supună.
La prima vedere, exact ceea ce face şi Mircea Eliade,
pentru care, se ştie bine, creaţia este una din formele de
a provoca temporalitatea şi de a i se opune. Pentru un
ochi puţin mai atent, există o bifurcaţie clară între
spiritul european şi savantul român – Eliade nu vrea să
dureze în timp, ci să îl depăşească.