GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

conştiinţa simbolică creatoare a artei şi a religiei cu
conştiinţa simbolică creatoare de simple fantasme ale
delirului, ale visului, ale aberaţiei mintale.” 99 Simbolularhetip
are rolul de mediator: pune laolaltă, reuneşte
contrariile, unifică. Simbolismul va fi, pentru Jung,
constitutiv procesului de individuare, prin care eul se
revendică datorită echilibrării dintre conştiinţa clară
(aproximativ colectivă – moravuri, obiceiuri, limbaje) şi
inconştientul colectiv (energia şi categoriile sale
arhetipale). Nevroza, boala mintală evoluează din cauza
unei deficienţe a funcţiei simbolice care creează un
dezechilibru ce afectează principiul de individuare.
Dacă Freud avea o concepţie mult prea reducţionistă în
privinţa simbolismului – simplificat la o cauză primă de
ordin sexual -, Jung dovedeşte o viziune cam ambiguă
în esenţa ei: simbolismul este derivat din imaginaţia
simbolică denumită convenţional “normală”, perfectă,
deficienţa activităţii acesteia producând criza maladivă.
Jung se ocupă de problemele omului văzut ca individ (şi
nu de om ca principiu universal), un individ aflat în
crize psihice, solidare cu crizele veacului. Această
preocupare aplicată nu are corespondent la Mircea
Eliade. Hrănit din spiritualitatea orientală şi apropiat de
presocratici, el dezvăluie în om o ipostază a sacrului, o
transparenţă care aşteaptă să fie citită, printr-o
hermeneutică specifică. Preocuparea lui ar fi, ca prim
pas, menţinerea în afara grilelor minimalizatoare, în
afara dogmelor, a doctrinelor; ele păcălesc inteligenţa
iar individul riscă să se transforme într-un “om de
masă” (după terminologia lui Jung), o victimă a
conştientului colectiv, a prejudecăţilor fantasmagorice.
Jurnalul lui Mircea Eliade mărturiseşte că acesta
visează să contureze o metafizică, pe bazele miturilor şi