GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

anatemizate drept “legionare”. Ieşirile la rampă ale
Adrianei Berger, ale lui Norman Manea sau ale Mar-tei
Petreu au fost recompensate frecvent prin replici bine
contextualizate, care aduceau la lumină aspecte
imposibil de identificat prin grila reducţionistă a
preconcepţiilor sau a patimilor vindicative. Dar, nici
după luările de poziţie ale lui Zigu Ornea 69 , Cornel
Ungureanu 70 sau Mircea Iorgulescu 71 , spiritele nu au
reuşit să se aşeze; energiile au fost în continuare
canalizate spre a desăvârşi o polemică în esenţă
speculativă. Inutilă. Captivaţi de acest joc interpretabil
la nesfârşit, criticii şi istoricii literari nu şi-au îndreptat
prea mult atenţia asupra terenului dezinvolt reprezentat
de publicistica eliadiană postbelică. Asistăm în
continuare la dezbateri asupra relaţiei lui Mircea Eliade
cu Garda de Fier, ascultăm intervenţiile lui Leon
Volovici, Matei Călinescu şi Mircea Handoca şi ne
întrebăm unde încep presupoziţiile şi unde se sfârşesc
parti-pris-urile. Toate acestea, în loc să cugetăm mai
adânc la afirmaţia Monicăi Spiridon: “Asupra operei
sale (a lui Mircea Eliade – n.n.) planează fatalitatea unui
complex creator polimorfic. Aşa încât numai o tactică
eficientă a diferenţei specifice dar şi a genului proxim
va fi în stare să ni-l restituie integral pe Eliade şi să-i
reveleze vocaţia sintezei.” 72
4.6. Textele exilului întregesc concepţia lui Eliade
asupra specificităţii culturii româneşti şi a rolului
acesteia în configurarea spiritului universal. În acelaşi
timp, rândurile jurnalistului dezvăluie, o dată în plus,
calităţi decisive în acest soi de angajament. Există o
uimitoare demonstraţie a ştiinţei de a folosi
superlativele şi hiperbola, o transgresare peste veacuri a