GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

proclame eroarea în locul adevărului asumat e
omniprezent.
Pentru a fi cu adevărat liber, pentru a anula atrac-ţia
dementă a Styxului terestru, plăteşti: Conştiinţa este cea
care alege, cea care poate asuma Istoria. Preţul se
plăteşte şi în ţară, şi în exil. Cele două toposuri nu diferă
decât în planul imanenţei. Dorul, expresia lirică a vieţii
pastorale, constituie o punte peste spaţiu şi timp.
Nomadismul periodic şi singurătatea pe care o
presupune includ în structura şi specificitatea lor seria
scriitorilor exilaţi; aceştia scriu sub semnul dorului,
variantă a exorcizării lirice, necesară unui spirit
vulnerat.
Exilul în Istorie suportat de Mircea Eliade
transfigurează în alt plan exilul interior în care se
retrăsese Lucian Blaga. Efectul acestor experienţe
identice în substanţa lor, dar trăite în forme şi toposuri
diferite, a fost acelaşi: dorul. Interesantă este descrierea
pe care Blaga a făcut-o acestei stări (cu atât mai mult cu
cât opera sa bipolară converge – ca şi la Mircea Eliade –
spre Centru şi spre nostalgia paradisului pierdut):
“Dorul e socotit când ca o stare sufletească învârtoşată,
ca o ipostazie, când ca o putere impersonală, care
devastează şi subjugă, când ca o vrajă ce se mută, când
ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firii, ca
un alter ego, ca o emanaţie material-sufletească a
individului.” 76 Ca atare, dorul este saltul prin care clipa
se salvează în etern. Dorul pentru un spaţiu geospiritual
care s-a organizat conform unei paradigme străvechi a
centralităţii. A sacrului.
În Probleme de cultură românească, Mircea
Eliade evidenţiază specificul spiritual răsăritean.
Cuvintele la care a recurs sunt precise, tăioase şi