GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

era proba supremă; experimentarea ei, încă din viaţă,
reprezenta încercarea maximă, ultima treaptă a iniţierii.
Nu aceia care îl respingeau – pentru că ideile sale nu se
pliau în nici un fel pe propriile lor interese – formau
auditoriul dorit, ci ceilalţi: cei care primeau, prin
cuvintele lui Eliade, o cheie uitată.
4.8. O lectură contrară asupra tendinţei mistice a lui
Mircea Eliade este propusă de Henri Stahl şi dezvoltată
de Alina Mungiu-Pippidi; ambii încearcă să explice
cauza structurală a succesului scriitorilor de dreapta prin
predilecţia pentru “un fel de şovinism mistic” 83 , care ar
caracteriza intelectualitatea ro-mână a vremii. Pornind
de la paradigma lui Spengler, adoptată şi de Emil
Cioran, intelectualii romani ar fi dorit să ajungă repede
din urmă “marile culturi”, o dorinţă exagerată care a
avut ca rezultantă naturală înclinaţia spre superficialitate
şi megalomanie. Declaraţia pe care Mircea Eliade o
făcuse împotriva empirismului şi pozitivismului,
proclamând în schimb prioritatea intuiţiei şi a spiritului,
nu a fost – în opinia Alinei Mungiu-Pippidi – decât
dovada unui proiect sortit eşecului, de vreme ce
concepte ca “raţiune”, “intelect”, “libertate” şi
“preocupare socială” lipseau cu desăvârşire.
Dar o astfel de interpretare în ceea ce priveşte
gândirea lui Mircea Eliade denotă încăpăţânarea de a-l
păstra pe autor într-un context general al epocii, alegând
dintre afirmaţiile sale doar pe acelea care îmbrăcau o
eboşă ameninţată oricând de năruire. Absenţa unor
concepte dintre axiomele eliadiene nu poate fi explicată
prin ignoranţă şi superficialitate, dacă se ia în
considerare întregul sistem de referinţă al autorului.
Axiologia inversată pusă în discuţie de Eliade –