GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Într-un excelent studiu dedicat Balcanismului ca
demon păzitor 64 , Gheorghe Grigurcu semnalează
câteva dintre ipostazele balcanismului în literatura
română. Numitorul comun ar fi trinitar: nebunul, ca
personaj redundant, iar nebunia şi bâlciul, forme ale
existenţei balcanice. Autorul şarjează cu îndrăzneală în
textele colorate “balcanic” ale unor scriitori români şi
observă perspectiva carnavalescă, mobilitatea,
relativismul şi cultul aparenţelor (la I. L. Caragiale),
truculenţa, pamfletul suburban, conjunctural (la
Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Eugen
Barbu), viaţa exaltată adusă la starea dionisiacă (în
textele lui Fănuş Neagu), respectiv balcanicul suigeneris,
aristocratic, savuros şi pitoresc (Alexandru
Paleologu).
Păstrând linia lui Gheorghe Grigurcu, se observă că
în proza lui Eliade nebunul este deghizarea
personajului ales. Experienţele ultimative pe care le
suportă, ruptura de nivel prin care trece, de cele mai
multe ori inconştient de însemnătatea ei revelatorie, fac
ca personajul ales să apară în ochii celorlalţi ca nebun,
în cel mai bun caz o fiinţă stranie, inadaptată, cu o
conştiinţă tulbure şi volatilă. (Materializările acestei
existenţe oscilatorii merită discutate pe larg – probabil
într-un studiu viitor.) Să mai notăm deocamdată că
tiparul balcanic al nebunului şi carnavalescului este
ocultat de scriitor; dintr-un apanaj al realităţii derizorii
şi depersonalizante, devine un pretext, o mască a
semnificaţiei originare. Nebunul periferic, neînţeles,
ignorat sau luat în derâdere, întrupează una din formele
de intruziune ale sacrului; nu mai e o drojdie imundă a
societăţii, nici exaltatul fără rost, nici mixtura între o
ereditate fabuloasă şi excesive impulsuri libidinale