GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

în umbră, ca într-un pântece ocrotitor, sau să se imprime
– definitoriu – în producţia scriptică a autorului.
O atenţie sporită s-ar cuveni acordată şi prozei
eliadiene postbelice, atunci când se vor cerceta mai
îndeaproape irizările sentimentale de sorginte
moldovenească. Mă refer la efuziunile erotice ale unor
personaje, incapabile să aleagă, să decidă, să se exprime
altfel decât prin reacţii de cele mai multe ori
imprevizibile. În absenţa iubitei, erosul se manifestă ca
un tumult de nestăvilit; acaparează individualitatea, îi
provoacă pierderi de sine şi regăsiri ulterioare prin jocul
reflex al spiritului ordonator. O existenţă la limită, iată
ce aduce îndepărtarea iubitei. Apropie-rea, în schimb,
reduce individul la funcţia sa reflexivă; meditaţia şi
experienţa erotică spiritualizată, sublimată de orice
izbucnire organică, înlocuiesc malaxorul ontologic
cauzat de absenţa femeii iubite. Erosul din proza
postbelică redimensionează exorcizarea sensibilităţii
prin spiritual, după ce romanele “huliganice” de dinainte
de război propuneau înăbuşirea acesteia sub presiunea
unui erotism excedentar. Sunt formele extreme de
raportare la o vulnerabilitate care pândeşte, pretutindeni,
în personajele lui Mircea Eliade.
“N-am fost niciodată curios să cunosc mai dinainte
«sosul în care voi fi mâncat». Ştiam însă că va veni o zi
când «Istoria» mă va împiedica să cresc şi să devin eu
însumi. Ştiam că voi fi ameninţat să fiu înghiţit şi
digerat de viu în pântecul unui monstru.” 95 Asumarea
deplină a condiţionării istorice, intuită teribil de profund
de către tânărul Eliade şi dublată de o anume
dependenţă faţă de spiritualitatea geografică, îl
marchează şi îi trasează riguros calea de urmat.