GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

unei ars amandi moderne. Vocaţia sau arta iubirii este
infiltrată, la Mircea Eliade, de elemente din arta
seducţiei. Don Juan şi Kierkegaard au aparţinut unui alt
ev, au vorbit în numele altor generaţii. Mircea Eliade
traduce liber vechiul manual al seducătorului: el trebuie
să răspundă unor necesităţi vitale – reuşita naufragiului
unui tip de existenţă depinde de coerenţa şi veridicitatea
lui.
A păstra vitalitatea exilului (ca grupare
microsocială, aruncată într-un marasm periculos)
înseamnă a seduce indivizii care alcătuiesc, uneori
printr-o stupefiantă artă combinatorică, acest grup. A le
oferi un numitor comun plauzibil şi, mai presus de toate,
viabil. Alteritatea concretă şi imediată a persoanei este
grupul – o mulţime determinată. Eul oglindeşte şi se
oglindeşte simultan prin structura grupului său, care nu
se confundă cu societatea, însă nu poate fi desprins
totuşi de realitatea acesteia. Raporturile interpersonale
dintr-o atare structură microsocială sunt cele care
transferă grupului o configuraţie particulară, reformulată
continuu, dar şi cele care asigură existenţa sa,
delimitarea lui de restul societăţii. Comunicarea, factor
esenţial în definirea unei microstructuri de acest gen,
este punerea eului în comun cu fiinţa celorlalţi. O
oglindire activă – reciprocă, cu puteri modelatoare – a
eului în/prin fiinţa celorlalţi.
Comunicarea uneşte, pune în comun, construieşte
inginereşte punţi de legătură între membrii grupului.
Dar, cum nu există două personalităţi identice, fiecare
participă cu o parte din sine (a structurii sale
psihologice) la unitatea interindividuală spre care se
tinde. A scoate la lumină această unică parte comună (în
ciuda resentimentelor unora) este o ţintă dificilă. Pentru