GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

fine, nuvelele acelor ani aduc în discuţie lumea posibilă
în care ar putea să acceadă omul intrigat de
inconsistenţa vieţii sale. În acest ultim caz, avem de-a
face cu dreptul suprem al creatorului de a propune un
univers paralel, definibil prin superlativul de cea mai
bună lume cu putinţă.
Deocamdată, să prelungim cele discutate mai sus cu
o observaţie ce a mai apărut în discuţiile despre
literatura lui Mircea Eliade: autorul ar fi, în esenţă, un
moralist ce îşi camuflează crezurile etice într-un excesiv
cod fantastic. Deşi nu subscriu decât parţial acestei
aserţiuni, nu pot evita să remarc un soi de dispersie a
eticului superior, atins de aripa sacrului, pe care îl
protejează (extrem de atent, ce e drept) textele ştiinţifice
sau publicistice ale lui Eliade. O parataxă funcţională a
textului: dincolo de funcţia lui primară, se structurează o
latură indirect moralizatoare sau didacticistă,
secondată, la rândul ei, de o alta antithanatică –
redeşteptarea memoriei, anamneza revitalizantă
stimulează retrăirea unor experienţe ancestrale care
întârzie apropierea morţii. Scrisul eliadian tocmai acest
lucru îl urmăreşte, indiferent de forma expresivă aleasă:
e o luptă cu omniprezentul Thanatos, o procesualitate
strategică ce ar putea atinge cititor şi autor, deopotrivă.
Şi, pentru a rămâne în perimetrul spiritual al
exilului, inserăm o cugetare plină de tâlc a lui Emil
Cioran, găzduită – şi ea – în paginile “Antaios”-ului :
“La chose la plus difficile au monde est de se mettre au
diapason de l’etre, et d’en attraper le ton” 109 .