GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

chiar de a i se răspunde unde este Graalul, pronunţarea
corectă a întrebării juste aduce după sine o regenerare
cosmică, pe toate nivelurile realităţii.” 40 Exemplele ar
putea continua, cu specificarea că, în eseuri şi cu atât
mai mult în ficţiune, Mircea Eliade s-a mulţumit să
sugereze ceea ce avea de spus, decât să caute tonalitatea
irevocabilă a apoftegmelor. O alegere care aparţine
modului său de a fi în lume şi de a se raporta la Celălalt,
ca alteritate liberă în a-şi desena traiectoria. Exagerarea
critică a lui Marcel Tolcea, minoră şi inofensivă, este
imediat contracarată: autorul lui Eliade, ezotericul vine
cu o precizare nuanţată şi plină de tâlc, referindu-se la
un paragraf din Noaptea de Sânziene, în care Anisie îi
semnalează lui Viziru atenţia exacerbată pe care acesta
o acordă limbajului: “ca să scapi de istorie, ca să te
smulgi ei, încearcă să regăseşti etapa aceea pierdută din
viaţă umanităţii în care cuvântul nu era purtătorul decât
unei realităţi sacre. Ai să vezi c-ai să găseşti totodată o
seamă de alte instrumente de expresie.” 41 Cuvântul –
capcană întotdeauna prezentă în imediata noastră
apropiere, ca fiinţe ce se definesc comunicând. Aşadar,
trebuie rostită întrebarea centrală, fără exces de cuvinte,
fără derapaje în apologia expresiei futile; altfel, lumea
piere încet, în indiferenţă metafizică şi religioasă, din
cauza lipsei de imaginaţie şi a absenţei dorinţei de
adevăr. De real. Concluzia este una singură şi
rezolvarea se află în mâinile şi conştiinţa fiecărui om:
existând o solidaritate organică între viaţa cosmică şi
salvarea umană, este suficient să se pună problema
salvării, întrebarea fundamentală. Cheia este însăşi
problematizarea, întrebarea în sine: viaţa cosmică se va
regenera iarăşi şi iarăşi. Cunoaşterea gordianică obţinută