GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

ideologie – spaţiu al răsfrângerilor deformatoare.
Ipoteza lui Dubuisson este aceea că Mircea Eliade a
ocrotit în conceptul de homo religiosus vechile sale
idealuri mistice şi antisemite, cărora i s-ar fi închinat în
tinereţe. Apologia forţei şi a elitei, experienţele-limită,
paroxistice, viziunea naturalistă ar aparţine şi ele tentativei
lui Mircea Eliade de a reinterpreta religios
motive străvechi, păgâne (adoptate mai apoi de fascişti).
Însă homo religiosus s-a dovedit etern: indiferent în faţa
influenţelor spaţio-temporale, el relevă trăsături
specifice unor culturi extrem de diferite, ca şi
caracteristici ale unor situaţii existenţiale (în cronos-ul
istoric) deosebite. Cine ar putea distinge similitudinile,
influenţele, legăturile dintre identităţi culturale diferite,
dacă nu istoricul religiilor? Chiar şi numai Tratatul de
istoria religiilor surpă eşafodajul imaginat de Daniel
Dubuisson; cartea dezvoltă o nouă metodă de înţelegere
a fenomenului religios, incursiuni decisive în
problematica sacrului şi, nu în ultimul rând, descoperă
cadrele gândirii cercetătorului. Acesta subliniază că
fenomenul religios se află într-o relaţie organică,
definitorie cu experienţa trăită a omului. Ignoranţa
istoricismului, a curentelor pozitiviste în general, a fost,
în sfârşit, înlocuită de Mircea Eliade cu valorificarea
documentaţiei arheologice în sensul detectării
intenţionalităţii religioase – totul, prin lentila
pătrunzătoare a sistemului de semnificaţii simbolice. În
studiul Orizontul iudeocreştin în opera lui Mircea
Eliade. Dumnezeu, om, mit şi istorie, Julien Ries îl
combate pe Dubuisson pornind de la câteva direcţii
conturate de opera lui Eliade: cercetătorul român a
valorizat rolul profetismului şi al mesianismului în
iudaism, a indicat că Avraam, prin credinţa sa, este