GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

sacrului: el se inoculează în numeroase rituri (de
ascensiune, de iniţiere, de regalitate ş.a.), mituri
(Arborele Cosmic, Muntele Cosmic etc.) sau legende
(zborul magic). Chiar dacă sacrul celest a fost expulzat
din viaţa religioasă propriu-zisă, el rămâne activ prin
intermediul simbolismului.
Apa, element esenţial alături de cer şi pământ,
simbolizează – fluid – totalitatea universală a
virtualităţilor. Cele două mişcări care reiterează precosmicul
şi ordinea universală ar fi imersiunea (căderea
în preformal) şi emersiunea (ce repetă ac-tul cosmologic
al manifestării formale). Astfel, apele implică atât
moartea, cât şi renaşterea. Contactul cu apa permite
regenerarea şi fertilizarea vieţii. Acesta este aspectul
principal al simbolismului acvatic, care stă la baza
analizelor făcute de către Mircea Eliade asupra
gesturilor fundamentate pe semnificaţiile apei.
Împrumutând atributele lui homo religiosus al
societăţilor tradiţionale, omul şi-ar putea da seama că
lumea, creaţie divină şi semnificativă, trăieşte şi se
mărturiseşte neîncetat. 14 Prin înţelegerea deplină a
acestei realităţi, conceperea omului ca microcosmos,
manifestare la scară redusă a întregului Univers, este de
netăgăduit. Fiinţa reface la scară umană sacralitatea
cosmică şi, între viaţa sa şi cea a cosmosului, se produce
o omologare genuină, din-colo de similitudinile
raţionale. Existenţa omenească este deschisă
universului: ea nu se desfăşoară izolat, ci se regăseşte
întrînsa o întreagă lume, completând-o. Mircea Eliade
se opune lui Hegel care era convins că omul arhaic este
cufundat în natură, fără a fi reuşit să-şi descopere
individualitatea. Dimpotrivă, cele două nivele, universal
şi uman, se reflectă unul în altul şi formează o