GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

nu se confunda cu citatele!) inconştiente. “Întregul
limbaj – anterior sau contemporan – intră în text nu
printr-o filiaţie detectabilă, printr-o imitare deliberată, ci
printr-o diseminare: imagine care asigură textului nu
statutul unei reproduceri, ci pe acela al unei
productivităţi.” 41
2.4. Am văzut deja în ce a constat productivitatea lui
Eliade în privinţa unora dintre aspectele irigate de
spiritul naeionescian; rămâne să analizăm mai adânc
diseminarea intertextualităţii în gândirea lui Mircea
Eliade, cu precădere în spaţiul religiosului şi al
religiozităţii.
Pentru Nae Ionescu, cunoaşterea metafizică nu
reuşeşte să cuprindă vastele ramificaţii ale forţelor
creatoare; singura în măsură să ia act de acestea este
preocuparea religioasă. Ca atare, adevărata dimensiune
a existenţei este religioasă, deoarece salvarea căutată în
metafizică poate fi descoperită numai în religie. Departe
de a confunda filosofia cu religia, Nae Ionescu 42 era de
părere că, în cazul ultimei, neliniştea interogativă
conduce la o valorizare a vieţii, în timp ce în cazul
filosofiei, ea trimite spre o captare a adevărului. În
filosofie, absolutul este gândit; în religie, este trăit. Şi
tocmai trăirea directă, experienţa vie vor constitui
primele trepte ale hermeneuticii lui Eliade.
În studiul faptelor religioase, Nae Ionescu porneşte
de la Schleiermacher, care vorbea despre două tipuri de
asemenea manifestări: fapte religioase viabile, respectiv
fapte religioase moarte. Se subînţelege o urmă de
polemică, deoarece – în viziunea năistă – această
divizare categorică nu are un fundament potrivit.
Profesorul afirma că viaţa religioasă neorganizată în