GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

4. Mircea Eliade la răscruce: a optá între
paradigme?
4.1. Incitarea de a delimita tipologia căreia i-ar
aparţine Mircea Eliade a dus la plasarea acestuia pe cele
mai diferite cărări spirituale, circumscrise radical, pe deo
parte, de identificarea lui Eliade ca adept al violenţei
paroxistice de tip fascist (opinie buimacă a slujbaşilor
culpabilizării antropofage – Norman Manea, Adriana
Berger, Daniel Dubuisson şi unii ziarişti de senzaţie ai
presei italiene şi americane) iar, pe de altă parte, de
ardenta şi opulenta încondeiere cu superlative neutre
(savant, erudit etc.) care au calitatea de estompa
semnificaţiile directe printr-o oglindire hipnotică şi
universal-superficială. Dacă prima direcţie – a
imaginării unui Eliade fascist, antisemit şi anticreştin –
a fost contracarată mai mult sau mai puţin persuasiv de
Ioan Petru Culianu (într-o primă fază), Cornel
Ungureanu, Mircea Handoca, Mircea Iorgulescu ş.a.,
conceperea lui M. Eliade ca întrupare a savantului de tip
enciclopedic s-a dovedit destul de refractară în faţa
încercărilor analitice mai pro-funde. Ce se ascunde însă,
în cazul lui Mircea Eliade, după astfel de concepte
superlative? O întrebare pe care am urmărit-o ca posibil
hipertext interogativ de la începutul abordării noastre.
Iar dacă posibilitatea existenţei acestui tip de hipertext
pare (cel puţin) sinuoasă şi singulară, amintim doar
faţetele caleidoscopice pe care le descoperise Constantin
Noica în ceea ce, prozaic şi superficial, numim
“întrebare”. Gérard Genette definea hipertextul ca “orice
text derivat dintr-un text anterior prin transformare
simplă [...] sau prin transformare indirectă: îi vom spune
imitaţie.” 101 De aici, putem sugera că a pune sub semnul