GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

dispune România, nu-şi imagina că s-ar putea pierde
avantajele stării de graţie în care se află ţara după
momentul 1918. Reîntregirea naţională descoperise
capacitatea românilor de a trăi la modul euforic istoria,
o Istorie care, de această dată, se manifesta altfel. Anii
războiului îl marcaseră îndeajuns pe copilul Mircea
Eliade pentru a simţi mai apoi, paroxistic, eliberarea de
sub teroare. Implicit, tânărului de atunci i se relevase
misiunea generaţiei sale: aceea de a profita din plin de o
suspendare senină a Istoriei. Viaţa părea să curgă întradevăr
altfel, nu mai trebuiau ţintite idealuri aflate sub
incidenţa arbitrară a improvizaţiei şi spiritul era, în
sfârşit, liber să se concentreze asupra lui însuşi,
descoperindu-se pe sine. “Am înţeles că trebuie să mă
bucur de orice clipă, că sunt daruri pe care nu le
primeşti de două ori, că într-o zi aş putea regreta tot ce
n-am făcut şi n-am «trăit» acum, când toate mi se
păreau posibile.” 81
Destinul spiritului românesc urmase (prea) fidel
traiectoriile indicate de nesfârşitele cotituri istorice.
Ieşirea la rampă devenise mai mult decât o dorinţă: era o
necesitate. Ea nu se putea produce decât prin izbucniri
totalizatoare, nu prin palide răsfrângeri spirituale,
materializate – chiar dacă original sau erudit – pe un
singur nivel al gnozei. Dihotomia centru versus
periferie trebuia luată în calcul de pe o altă poziţie. Din
centru iradiaseră valori şi credinţe care guvernaseră
societatea. Dar sistemul valoric central se ţese în jurul
nevoii fiinţei umane de a se strecura în ceva ce poate
transfigura acea existenţă înfrântă de rutina individuală.
Încercarea lui Mircea Eliade de a propulsa în contextul
europocentric marile valori enciclopedice ale culturii
române se sprijină indiscutabil pe vechea dihotomie