GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Să amintim deocamdată că lumea textului nu
echivalează lumea limbajului cotidian 6 , ea constituie o
modalitate de distanţare a realului în raport cu el însuşi,
pe care o introduce ficţiunea în percepţia realităţii.
Textul oferă interpretării propunerea unei lumi, afirma
Paul Ricoeur 7 , dar această propunere nu se face în
termenii limbajului curent. Textele lui Mircea Eliade,
articole, memorii, jurnal, lucrări şi eseuri ştiinţifice,
ficţiune (toate, avute în vedere) descoperă un subtext al
cărui limbaj instituie obligativitatea deco-dării cu
“cheie”, într-o unitate de analiză şi sinteză. Am spune că
la subtextul de ansamblu al operei lui Eliade se ajunge
doar după comprehensiune şi nu prin explicaţie. 8
Aceasta din urmă, folosită ca prim pas în procesul de
interpretare, nu ar avea decât o finalitate
minimalizatoare, eludând însăşi semnificaţia esenţială a
textului. Numai apelul la comprehensiune are ca efect
scoaterea în lumină a semnificaţiei. Demersul
schematizat şi propus ca variantă de obţinere a statutului
cititorului ideal este, în adâncime, o sinteză
hermeneutică, gândită a se structura după un model de
lectură analizat de Paul Ricoeur. Textul obligă, astfel, la
o dialectică apro-piere – distanţare; distanţarea indusă
de scriere implică lipsa oricărei afinităţi subiective în
procesul apropierii încercat de cititor. Este, în fond,
procesul hermeneutic prin care lectorul însuşi se
înţelege, căci a înţelege un text este substituibil cu a te
înţelege în faţa textului prin aproprierea lumii pe care
autorul şi-o imaginează şi o propune. 9
Textele lui Mircea Eliade, de la articolele apărute în
reviste, continuând cu Jurnal, Memorii, Şantier,
Fragmentarium, până la nuvele sau Noaptea de
Sânziene, pun în discuţie o întreagă gamă de probleme,