GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

involuntare, incapabilă să facă un discernământ între
ceea ce se adoptă şi ceea ce se refuză. Imitaţia este în
afara alegerii şi, de aceea, e un proces care coboară
fiinţa sub nivelul ontologiei sale, proiectând-o în zona
dependenţei impersonale. Adaptarea, în schimb, e “o
prefacere, o ajustare, o localizare. [...] Adaptarea e o
selecţie. Selecţia unicului lucru care-ţi convine dintr-o
multiplicitate care ţi se oferă. În fond, a alege şi a adapta
ceea ce e bun aproape echivalează cu a-l inventa din
nou.” 5
Excesul adaptării (voite sau ne-voite) conduce, cum
s-a văzut în societatea comunistă, la aşa-numitul
infantilism – adică la abandonarea identităţii depline a
personalităţii umane. Că egalitatea comunistă a fost
instaurată printr-o aberantă inegalitate a dictatelor şi
dictaturilor este un detaliu dovedit de Istorie. Că
societatea “egală” (fără conduşi şi conducători) este o
contradicţie în termeni, o altă elucubraţie încetăţenită
istoric, este un fapt recunoscut. Modelul după care s-a
orientat puterea comunistă a fost masa docilă, amorfă şi
omogenă. Persoana, cu toată scânteierea minţii şi a
conştiinţei sale, a devenit colectivitatea fără
individualitate, colectivitatea impersonală. Relaţia cu
Celălalt – relaţie interpersonală în cadrul microsocietăţii
– se transformase în dependenţă faţă de forţa
decizională. Adaptarea la colectivitatea impersonală (în
acest caz, o adaptare distructivă, excesivă) a erupt în
dependenţa infantilă, în depersonalizare. O ruptură în
sine, o pierdere de sine ce echivalează cu apocalipsa
provocată, individual, propriului eu. Uniformizarea,
permanenţa mediocrităţii şi mortificarea sunt efectele
acestei adaptări la un sistem ce promova (nu doar
politic) incompatibilitatea dintre Centru şi margine. Or,