GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

fundamentală între Mircea Eliade şi R. Otto, susţinem
ideea că gândirea eliadiană cu privire la divin oscilează
între concepţia indiană şi cea occidentală.” 50
Existenţa umană, între datul ei originar ce ţine de
atributele inepuizabile ale sacralităţii şi statutul de după
cădere, trăirea în profan, în ireal şi particular,
nesemnificativ şi fals, converge spre o dialectică
amintind mişcările unui pendul ideal. Trăirea sacru-lui,
după ce l-ai purtat inconştient în tine, nu poate fi prinsă
între marcajele delimitării sau clasificării. Experienţa
legată de sacru, înţelegerea ei depind de factori pe care
nici cea mai deplină conştienţă nu îi poate identifica fără
urmă de eroare. Tocmai pentru că aceşti factori se
înlănţuie în jurul sacrului, care se sustrage ab initio
restrângerii sale într-un cadru trasat ferm de
raţionalitate. Mircea Eliade nu a definit niciodată sacrul
în termenii lui Rudolf Otto; vorbeşte doar de stări de
calm sau de plenitudine, de bucuriile înţelegerii sau de o
pătrundere simpatetică în spaţiile străine simpatiei sale.
Şi totuşi, este evident că drumul raţiunii nu poate ajunge
la adevărul ultim. Cooperarea sacralităţii, conjugată cu
efortul de înţelegere, de pătrundere, prilejuieşte – în
momentul Graţiei divine – învestirea cu harul de a şti,
de a înţe-lege şi de a trăi adevărul.
Ce se obţine prin cercetările lui Mircea Eliade? Ioan
Petru Culianu ia în discuţie un nou umanism. 51 În
schimb, Adrian Marino vede în acest concept “aspectul
cel mai fragil, cel mai puţin consolidat (mai bine spus:
verificat) al hermeneuticii sale militante”. 52 Multă vreme
tributar occidentalismului, de ale cărui iluzii s-a
despărţit doar în ultimii ani ai vieţii sale, Adrian Marino
aduce ca argument faptul că Orientul suferă influenţele
vestului, nu invers. Or, raportul dintre Orient şi