GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

spirit naţional specific era una din probele cele mai
importante pentru susţinerea mitului unităţii. Începând
cu Herder şi preromantismul german, spiritul popoarelor
s-a revărsat în romantismul primei părţi a secolului al
XIX-lea, pentru a-şi căuta, mai apoi, justificarea
ştiinţifică în pozitivismul sfârşitului aceluiaşi secol.
Preluată şi pe tărâm românesc, discuţia asupra
specificului naţional nu a ilustrat numai o tendinţă a
vremii, ci şi oportunitatea definirii unei unităţi naţionale
transpusă în fapt – cum bine se ştie – mai târziu faţă de
alte naţiuni ale Europei. În acest fel se explică obsesia
specificului naţional şi a sufletului românesc, care a
stăpânit pe mulţi dintre intelectualii perioadei
interbelice. Cazul grăitor este George Călinescu. Fără a
fi adeptul ideologiei naţionaliste de dreapta, George
Călinescu recurge, în Istoria literaturii române de la
origini până în prezent (1941), la unele dintre
conceptele utilizate de aceasta. În acest sens, istoricul
literar notează că până şi înfăţişarea fizică a românului îl
deosebeşte pe acesta de popoarele din jur. Din
nefericire, lipseşte tocmai portretul-robot al românuluitip.
În schimb, George Călinescu precizează: “Singura
condiţie pentru a fi specific e de a fi român etnic.
Istoricul nu are altceva de făcut decât să urmărească
fibrele intime ale sufletului autohton.” 12 După o astfel de
abordare, românul s-ar arăta a fi o fiinţă diferită faţă de
semenii săi, animând un spaţiu, şi el, distinct în
comparaţie cu arealul geografic căruia îi aparţine.
Însuşirile pe care nu le-am dobândit individual. Pe
care le-am moştenit, ca impulsuri spre acţiuni care
decurg fără o motivaţie conştientă. Arhetipurile. Cam
aceste elemente ar forma, în opinia lui Carl Gustav