GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Garaudy (mai ales în Plaidoirie pour le dialogue des
civilisations, 1980 67 ), integrându-l într-o ordine nouă,
universală care ar fi trebuit structurată de un “om
universal”. Atâta doar că, pentru Roger Garaudy, acest
om universal ar substitui un intermediar cultural, a cărui
ţintă să fie marea reconciliere între civilizaţii. Or, Eliade
afirma un personaj iniţiat, un ales a cărui prioritate era
re-concilierea cu sine însuşi. Demersul ar fi o înlănţuire
silogistică: cunoaşterea statuează o etapă intermediară
spre cunoaşterea de sine care, în final, luminează calea
spre împlinirea de sine.
Dar, aşa cum timpul nu este decât în aparenţă liniar
şi echivoc, destinul lui Mircea Eliade urmăreşte şi el
conturul perfect al cercului, care în închiderea lui
protejează o reală, opulentă deschidere. “Eterna
reîntoarcere” desăvârşeşte o conştiinţă – conştiinţa
apartenenţei la cultura română, conştiinţa centralităţii
obţinute din dialectica centru/ margine, Templu/ exil
oferă cheia înţelegerii moïrei pe care Mircea Eliade o
urmase. Prin îndepărtarea spaţială (în fond, ireală,
nesemnificativă, de vreme ce aparţine unei neordini
istorice), exilatul învesteşte toposul părăsit cu atributele
consacrării, ale Realităţii şi centralităţii. Reface o
cosmicitate – în sens originar – pierdută.
4.4. Articolele şi eseurile semnate de Mircea Eliade
în anii exilului se aflau risipite printr-un şir nesfârşit de
publicaţii. Cele scrise în limbi străine au fost publicate
imediat după dispariţia autorului într-o ediţie Gallimard,
Briser le toit de la maison. La creativité et ses
symboles. Textele elaborate în română acopereau
periodicele diasporei noastre pe o perioadă de aproape
treizeci de ani. Începutul se situează în octombrie 1948:
articolul Sângele martirilor..., tipărit în “Uniunea