GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

idealul nu poate fi impus polimorfismului existent, nici
realul polimorf nu poate fi explicat şi integrat în
modelul utopic. Însă, luând în considerare pandantul
legat de caracterul ucronic al utopiei, se poate accepta o
anume punere-în-schemă a dialecticii spirituale.
Construim o altă închisoare decât a realului, o
închisoare în imaginar, pentru a avea oarecum nişte
repere în privinţa a ceea ce înseamnă “a te naşte român”.
A găsi/asuma utopia reperelor amintite coincide –
paradoxal – cu a menţine deschis orizontul posibilului.
Este direcţia pe care se înscriu rândurile următoare, de
vreme ce psihologia popoarelor e o ştiinţă cel puţin
suspectă. O ştiinţă a secolului al XIX-lea, am spune. A
inovaţiilor întâmplătoare, a descoperirilor fascinante,
extrapolate dincolo de li-mită, în ciuda unei
argumentaţii pseudoştiinţifice. Nu ai cum să pretinzi (şi
să probezi) că există o sumă de trăsături înnăscute într-o
unitate colectivă; că aceste caracteristici sunt în afara
determinărilor, a priori şi imuabile. Cel mult, se poate
vorbi de o suită de trăsături definitorii într-un context
bine determinat istoric. Dar şi acestea sunt destul de
aproape de zona speculativului.
Pe urmele mai mult sau mai puţin marcate ale lui
Cezar Bolliac, Aron Pumnul, B. P. Hasdeu, Constantin
Rădulescu-Motru sau Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu
se străduieşte să elaboreze un model ontologic
românesc, desfăşurat pe parcursul a patru studii: Omul
românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în
metafizica românească şi Dimensiunea românească a
existenţei (lucrarea cea mai reuşită). Apărut în 1937,
Omul românesc al lui Mircea Vulcănescu se apropie
probabil cel mai mult de spiritul ce anima generaţia