GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

întrebării un text anterior angajează, la rândul sau, un
text derivat din cel precedent. Hipertextul interogativ
care a dirijat, din subterană, de-mersul nostru, şi-a
conturat deja potenţele creative. În ce fel, vom vedea
imediat.
4.2. În secvenţa dedicată cercetării relaţiilor dintre
Mircea Eliade şi spiritualitatea toposului din care îşi
revendică rădăcinile, aminteam de cele trei tipologii pe
care Alexandru Duţu le propusese ca specifice spaţiului
sud-estic european. Criteriile de configurare erau, în
principal, criteriul epistemologic şi cel al formelor de
comunicare. Observam atunci că Eliade nu se poate
înscrie, cu maximă exactitate, în nici unul din tiparele
pe care le adoptasem ca repere; dimpotrivă, dincolo de
aparentele mişcări entropice, Mircea Eliade părea să fie
supus unei alunecări fluide spre o sinteză a tipologiilor
spirituale specifice toposului sud-estic european.
Înţeleptul, cărturarul, omul de ştiinţă. Sunt cele trei
modele distinse în spiritualitatea spaţiului asupra căruia
ne concentrăm atenţia. Că Mircea Eliade traduce la
modul individual-uman definiţia cercetătorului (a
omului de ştiinţă, în general) este o certitudine pe care
nu o poate împieta nici cel mai aprig judecător al operei
(sau vieţii!) sale. Ghidat de valorile ştiinţifice, înşiruite
pe o metodologie hermeneutic-fenomenologică, Eliade a
impus – ca om de ştiinţă – o veritabilă împletire între
vocaţia de hermeneut şi rigorismul scientificităţii. Este
întâiul strat care protejează o sinteză vocaţională şi
spirituală covârşitoare; un strat fastuos, înfăţişat de
amplitudinea sclipitoare a operei sale ştiinţifice.
Modelul cărturăresc, în schimb, redimensionează
valorile umaniste ale Renaşterii europene. Eliade