Modul de formare-Managementul resurselor financiare - uefiscdi

In concluzie, principiul „cine beneficiază trebuie să plătească” conduce la un sistem mixt de
finanţare publică şi privată a învăţământului superior 5 . Ponderea fiecărui tip de finanţare în
ansamblul finanţării învăţământul superior reprezintă o problemă controversată, dar se poate
afirma că proporţia actuală este, în majoritatea ţărilor, inechitabilă, în sensul ponderii mult prea
mici a finanţării private.
Cu toate acestea, ţările dezvoltate au înregistrat procente foarte mari în ceea ce priveşte
finanţarea privată a învăţământului superior. Ţările europene au optat pentru o finanţare mai
generoasă a învăţământului superior din fonduri publice, faţă de SUA şi Australia. Acest lucru
ar putea fi una din cauzele excesului de cerere din învăţământul superior.
Dacă se pune problema echităţii în învăţământul superior se poate observa că beneficiile
învăţământului superior finanţat din surse private, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru
agenţii economici, sunt ridicate. Astfel, în cele mai multe ţări, printre care şi România, ponderile
actuale ale celor două surse de finanţare (public şi privat) pentru învăţământul superior nu sunt
juste. Intrucât, fondurile publice ale învăţământului superior sunt limitate, echilibrul acestora se
poate realiza doar prin sporirea fondurilor private.
1. 4. Strategii de finanţare a învăţământului superior public la nivel internaţional
La nivel internaţional, problema finanţării corespunzătoare a serviciilor de învăţământ superior
în condiţiile unor resurse publice din ce în ce mai reduse a condus guvernele diferitelor ţări să
adopte diverse strategii de finanţare a universităţilor. Pentru a se contura o strategie specifică
finanţării universităţilor din România s-au avut în vedere modele reprezentative de finanţare a
învăţământului superior public din diverse ţări, cum ar fi: Franţa, Marea Britanie, Danemarca şi
Australia.
1.4.1 Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior public din Franţa
Instituţiile publice de învăţământ superior din Franţa sunt, în principal, finanţate de către stat.
Alocarea fondurilor publice învăţământului superior public se face pe baza bugetului aprobat
anual în parlament prin propunere guvernamentală 6 .
Din anul 1993 s-a introdus un nou model de finanţare al învăţământului superior numit
SANREMO (Sistem Analitic de Repartizare a Fondurilor Monetare) 7 . Conform acestui model
de finanţare, fondurile sunt alocate universităţilor pe baza numărului de studenţi şi a costului
standard pe student. Ministerul Educaţiei calculează produsul dintre costul pe student şi
numărul studenţilor pentru fiecare domeniu de studiu din cadrul instituţiilor de
învăţământ superior. Metodologia de finanţare are la bază 18 categorii diferite de costuri pe
student, care derivă din numărul standard de ore de studiu pe student în cadrul fiecărei discipline
(tabel nr. 1.1).
5 Miroiu A., Dincă G. (2000), Asupra unor probleme privind finanţarea globală a universităţilor, Fundaţia
Coloana Infinitului, 2000, pg. 19.
6 Beerkens E., Kaiser F., Boezeeroy P. (2005), An Update on Higher Education Policy Issues in 2004 in 10
Western Countries, Center for Higher Education Policy Studies (CHEPS),pg. 21-40, disponibil şi on-line la adresa:
www.minocw.nl/documenten/bhw-115-bhw115.pdf, accesată la data de 22.06.2005.
7 Kaiser F. (2001), Country Report: Higher education in France, Center for Higher Education Policy Studies
(CHEPS),pg. 37, disponibil şi on-line la adresa: www.utwente.nl/cheps/documenten/france.pdf, accesată la data de
25.03.2006.
11