Modul de formare-Managementul resurselor financiare - uefiscdi

cercetare, o universitate antreprenorială ar trebui să fie implicată profund în dezvoltarea
economică şi socială a regiunii şi a ţării, devenind un agent de promovare a conceptului de
economie bazată pe cunoaştere. Antreprenoriatul instituţiilor universitare are promotori atât în
interior cât şi în afara universităţii. Din afara universităţii: pe de o parte, guvernanţii impun prin
finanţarea publică implicarea universităţilor în dezvoltarea economică şi socială, iar pe de altă
parte economia aşteaptă cunoştinte aducătoare de profit spre a creşte competitivitatea în piaţă.
Din interiorul universităţii: pe de o parte, studenţii ca şi clienti sau consumatori de servicii de
învăţămant superior solicită o mai bună calitate a procesului de învăţământ şi o mai mare
sensibilizare la nevoile lor sociale şi de învăţare, iar pe de altă parte, departamentele academic şi
facultăţile au devenit conştiente mai mult ca niciodată că prestigiul lor depinde de relevanţa
muncii lor în ochii celor ce au interes în misiunea educaţiei (stakeholders). In acest context,
universităţile se focalizează asupra următoarelor aspecte:
a) comportamentul universităţilor în pieţele specifice în care operează;
b) diversificarea tipurilor de resurse financiare;
c) extinderea activităţilor antreprenoriale şi stimularea atitudinii antreprenoriale în cadrul
departamentelor academice;
d) stimularea unei culturi antreprenoriale în cadrul culturii organizaţionale;
e) stimularea unei guvernanţe antreprenoriale în cadrul guvernanţei academice.
Cele trei piete specifice şi interdependente în care operează universităţile şi in care se
manifestă competiţia universitară sunt:
- O piaţă a consumului de educaţie universitară (predare-învăţare, cercetare şi
servicii/facilităţi pentru studenti);
- O piaţă a prestigiului universitătilor reflectată de rating-uri şi clasamente;
- O piaţă a muncii academice în care concurează personalul academic.
Cel mai pregnant se manifestă competiţia pe piaţa consumului de educaţie universitară. În
Romania post-decembristă aceasta poate fi analizată pe baza reacţiilor antreprenoriale ale
universităţilor. Faţă de creşterea fulminanta a cererii de educaţie universitară înregistrată imediat
după 1990, reacţiile universităţilor au fost următoarele:
- Creşterea numărului de noi universităţi create şi în cadrul acestora creşterea numărului de
facultăţi şi departamente. Dacă în 1990 nu existau universităţi particulare-private, la sfîrşitul
anului 2005 erau înregistrate şi acreditate 49 de universităţi private iar cele de finanţate de stat s-
au dublat. În medie, anual, s-au înfiinţat cca. 4 universităţi publice şi private. De exemplu,
Universitatea Babeş-Bolyai (UBB)din Cluj a înregistrat o creştere a departamentelor şi
facultăţilor de la 7 în 1990 la 20 în 2005.
- Creşterea exponenţială a numărului de programe universitare de studii (specializări). De
exemplu, UBB a înregistrat o creştere a specializărilor de la 19 în 1990 la peste 100 în
2005.
- Diversificarea modului de furnizare-livrare a cunoştinţelor. Astfel, până în 2005, noi
modalităţi precum învăţământul la distanţă (distance-learning courses), e-learning-ul
(combined web-based learning) şi învăţământul interactive faţă în faţă (face to face
interactions) au fost aplicate de 26 de specializări universitare asupra a peste 4000 de
studenţi.
În concluzie, la nivel instituţional, răspunsul antreprenorial la creşterea nevoii sociale de
educaţie universitară în România a fost înfiinţarea de noi universităţi, înfiinţarea de noi
facultăţi, dezvoltarea de noi specializări şi diversificarea modalităţilor de predare-învăţare şi
evaluare.
Un alt aspect ce caracterizează situaţia universităţilor finanţate de stat în România este
aplicarea regimului bugetar şi asupra veniturilor proprii obţinute cu precădere din taxe de
96