Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

E
Introducere
u m-am născut în comuna Lojene, Macedonia, partea care aparţine acum Bulgariei, în munţii
Balcani. La un an după ce m-am născut, în anul 1911, bunicul meu Nicolae I. Ciolacu, cu cei
trei băieţi: Mita, Hristo, tatăl meu Iancu, singurul care era însurat, şi cele şase fete s-au mutat în
munţii Rodopi din sudul Bulgariei, care la fel a fost cândva a Macedoniei, aproape de oraşul
Plovdiv, pe malul râului Mariţa. Oraşul acesta denumit de bulgari Plovdiv, turcii îl numesc
Filibei, iar grecii Filipoli. Este un oraş vechi, milenar, şi se spune că îşi trage numele de la
împăratul Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, zis Macedon.
Eu nu mă pricep la multă istorie, dar se zice că Alexandru Macedon, când îşi pregătea
oastea pentru război să pornească spre estul Asiei, majoritatea cailor de călărie şi de luptă i-a
importat de la dacii din nordul Dunării. Caii aceştia nu erau tocmai mari, dar erau rezistenţi şi tare
iuţi la fugă.
Bunicul, după ce s-a mutat în munţii Rodopi, s-a stabilit în comuna Rachitova, la poalele
muntelui Sutca. El şi familia lui s-au apucat de lucru în singura meserie cunoscută, crescutul oilor
şi cărvă-nitul, adică transportul cu caravane de cai. Fiecare familie de armâni avea câte zece până
la cincisprezece cai şi cărau cu chirie diferite mărfuri ca: samare, scânduri etc. De la munte cărau
la comunele de la câmpie din produsele lor de la oi, iar de la şes aduceau saci cu grâu şi diferite
cereale, iar din ceea ce câştigau cu transporturile îşi întreţineau familiile. Munţii Rodopi se întind
pe câteva sute de kilometri şi peste tot erau împânziţi numai cu familii de armâni. Foarte puţine
familii de armâni erau aşezate prin comunele sau satele de la poalele munţilor; dacă erau
cincisprezece familii. La fiecare 10 sau 15 kilometri pe munţi găseai cătune, sau calivi, de armâni.
Calivile se compuneau din 40 sau 50 de familii, iar în fruntea unei CALIVI era un gospodar
fruntaş, care se numea CHIHAIE.
Armânii noştri de pe munţii Rodopi duceau o viaţă de nomazi. Pe la 15-20 august încărcau
tot bagajul pe samarele cailor, la fel copiii şi bătrânii erau aşezaţi pe samare. Tinerii şi cei apţi
plecau în urma cârdurilor de oi şi a caravanelor de cai şi se opreau la Marea Marmara, ce
comunica cu Marea Mediterană şi unde nu prea era iarnă. Mai tot timpul anului prin acele locuri
oile puteau să pască iarbă verde. De la munţii Rodopi călătoria ţinea cam 20 de zile, cu scurte
popasuri. După ce iernau acolo, în primăvară, prin luna lui aprilie, din nou bagajele, copiii şi
bătrânii pe samarele cailor şi din nou la drum spre Munţii Rodopi. Pe drum, dacă îi prindea o
ploaie, numaidecât întindeau corturile unde îşi adăposteau familiile. Viaţa nu era tocmai uşoară,
ci dimpotrivă, era grea şi aspră. Dar aceasta era situaţia şi trebuia să ne obişnuim cu ea şi să o
suportăm aşa cum era, aspră, dar frumoasă.
Mulţi ani s-a trăit sub Imperiul Otoman, dar marea majoritatea a amânimii de pe Munţii
Rodopi erau analfabeţi, neştiutori de carte, pentru că nu exista nici un fel de şcoală pe toţi
Rodopii. Nici după eliberarea Bulgariei de sub Imperiul Otoman nu au avut parte de şcoli. S-au
bucurat armânii că au scăpat de turci, crezând că fiind sub bulgari, care sunt creştini, le va fi mai
bine, dar s-au înşelat amarnic.
Sub Imperiul Otoman nu se făcea nici o deosebire între creştini, pentru ei toţi creştinii erau
ghiauri. Dar sub Imperiul Otoman, toţi Munţii Rodopi erau plini de milioanele de oi şi de cai ale
armânilor. Odată pe an, vara, autorităţile otomane îşi trimiteau zapcii (perceptorii) pe la locuitorii
munţilor, respectiv armânii, şi încasau aşa zisul OTLAC PARASA (bani pentru păşunat) şi apoi
nu-i mai vedeai decât anul următor.
Dar de când au ajuns sub autorităţile bulgare, Munţii Rodopi au primit altă destinaţie decât
cea a păşunatului. Orice poiană şi orice vâlcea au fost semănate şi împădurite cu puieţi.
11