Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

vadă cu cine vorbeşte. Repede a băgat capul în grajd, era sigur că vede pe cineva şi dacă a văzut
grajdul gol, a dat cu ochii de iesle şi a făcut stânga împrejur şi a dat să plece. Zica i-a zis: Mai
stai, nea Vasile, să mai vorbim. Dar ca toţi codoşii, când sunt observaţi, îi mustră conştinţa,
neavând astâmpăr, a plecat.
ª
Militianul
i aici la Zica, la fel ca şi la celelalte ascunzători, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să
citesc Biblia şi câte un ziar. Credeam că anul 1951 o să fie mai bun, un an de destindere, dar n-a
fost aşa.
Eu mă gândeam că dacă ar fi să plec pe teren, nu aveam nici o iconiţă care să fie
protectoarea mea. Dintr-o bucată de lemn de stejar, pe care am cioplit-o şi am finisat-o, mi-am
făcut o cruce cam de zece centimetri lungime, ca să o port în buzunar când o să plec undeva. Se
apropia primăvara, afară era cald şi soare, iar eu stăteam sus în grajd; era lumină şi mai citeam
câte ceva. în spatele gardului trecea un drum pe care sătenii mergeau spre baltă. Am făcut o gaură
cu cuţitul în peretele grajdului ca să mă pot uita când şi când spre stradă, să văd cine mai trece. Să
urmăresc, în limita posibilităţilor, pe codoşi şi pe informatori. Spre curtea lui Zica mă uitam pe
sub streaşină şi vedeam cine venea pe la el. Zica era plecat la munca câmpului împreună cu
familia. Curtea era mare şi goală. Altădată aici se treiera cu caii, dar de când au apărut batozele,
nu se mai foloseau caii. într-o dimineaţă, după ce mi-am făcut rugăciunile dimineţii, pe la orele
nouă sau zece, după obiceiul meu, m-am uitat pe sub streaşină şi mă uitam în curte şi în zare. Dar
ce îmi este dat să văd în curte era un miliţian îmbrăcat în haine albastre, chipiul albastru, cu
cizme lustruite, venea drept spre grajd unde eram eu. Miliţianul era un om voinic şi chipeş, faţa
albă, rotunjoară, deci îngrijit.
Nu ştiu de ce, dacă m-am speriat, n-am fugit să mă ascund cum era normal s-o fac. De frică
îmi ziceam că poate vine, poate nu vine. A venit până la ţarc şi a pus mâna pe uşă. Mă aşteptam
să o deschidă, dar n-a deschis-o. A făcut stânga împrejur şi a plecat. Eu am rămas buimăcit, cu
gura căscată. Bine că am scăpat, am avut emoţii. După câteva momente mi-am revenit şi m-am
apucat să citesc într-un ziar. A doua zi curtea goală. Zica la câmp şi iarăşi apare acelaşi miliţian
ca ieri. Am înlemnit pe loc şi mi-am zis că ieri nu m-a prins, dar acum o să mă prindă sigur. A
venit până la uşa ţarcului, a pus mâna pe uşă şi iarăşi a plecat. Eram buimăcit şi nu ştiam ce să
mai cred, ce să fie cu mine, de ce n-am fugit la adăpost şi ce să fie cu miliţianul că n-a venit să
controleze în grajd. A treia zi şi în următoarele zile, eu îmi res-pectam obiceiul de a mă uita în
curtea lui Zica. Pe la orele nouă sau zece, miliţianul venea şi pleca, în timp ce eu nu mă puteam
mişca. După ce pleca, îmi reveneam şi citeam Sfânta Scriptură ori vreun ziar. Asta s-a repetat
până la 14 ori 15 aprilie 1951 şi după aceea nu a mai venit. Acum încercam să număr şi să văd în
câte zile a venit miliţianul şi nu a căutat să mă prindă. După calculele mele, a ieşit că a venit cam
12 sau 13 zile.
După ce m-au dus la închisoarea de la Aiud, acolo am întrebat pe nişte preoţi bătrâni, cu
multă teologie şi filosofie, să-mi explice de ce a venit miliţianul atâtea zile şi s-a dus fără să mă
aresteze. Ei mi-au spus: De frică, de groază şi de teroarea securităţii, care era la ordinea zilei,
miliţianul ţi se năzărea, era un fel de închipuire şi nicidecum o relitate.
Î
Arestarea lui Nicolae Fudulea
n Săptămâna Mare a Paştilor din anul 1949, noi, haiducii, ne-am înţeles ca să facem Paştile în
familiile noastre şi după Paşti să ne întâlnim şi să vedem ce hotărâri vom lua. După Paşti, eu m-
am întâlnit cu Gogu Puiu şi cu Iancu Ghiuvia; fraţii Fudulea nu s-au prezentat la întâlnire. Mai
128