Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

N
O carte a ethosului popular
icolae Ciolacu aparţine ramurii macedonene a neamului românesc, pentru care simplul fapt
de a trăi a însemnat întotdeauna a lupta. într-o asemenea condiţie nu mai lupţi pentru viaţă,
ci pentru supravieţuire. Venit din munţii Rodopi pe meleagurile Dobrogei în perioada colonizării
cu armâni, Nicolae Ciolacu preia încă din adolescenţă tradiţia eroică a strămoşilor săi. Apărânduşi
patrimoniul etnic şi spiritual în Macedonia, unde i-a dus emigraţia masivă de acum şaisprezece
secole şi mai bine, armânii au fost nevoiţi să-l apere din nou în vatra lor originară, România,
constrânşi să răspundă bandelor de comitagii. Astfel, bătălia la care vor participa ceva mai târziu
în cadrul Mişcării Legionare, de stârpire a politicianismului din ţară, continuă şi după 1944 o linie
istorică începută în negura vremii şi afirmată permanent.
îmboldit de amintirea luptelor purtate ca soldat al Legiunii şi sfâşiat de dorul de ţară,
Nicolae Ciolacu destăinuie o înlănţuire de instantanee trăite cândva la superlativul tensiunii, a
căror reminiscenţă, pe malul vestic al Atlanticului, unde îşi îndură exilul, îl ajută să redevină la fel
de viu sufleteşte ca odinioară în România. întâlnim în paginile cărţii lui numele unor viteji ce ne
trezesc irepresibile îndatoriri: Grigore Pihu, Gogu Puiu, Nicolae şi Dumitru Fudulea, Spiru
Bujgoli, Mihai Ergoveanu, Enache Perifan, Mihai Tutungiu, Gheorghe Sgura şi alţii nu mai puţini
bravi. Dar şi nume de aşezări: Silistra, Cainargeaua Mare, Caragiat, Curtbunar, Alafat, Cobadin,
care dincolo de recenta lor înstrăinare, ne redeşteaptă drama pământului românesc, bântuit secole
de-a rândul de năvălitori şi sistematic alienat în fiinţa lui românească.
Cine vrea să aibă efectiv o imagine veridică şi familiară despre Mişcarea Legionară,
paginile acestea, prin ingenuitatea expresiei dar şi prin autenticitatea lumii de la ţară pe care o
evocă, îl vor îndrepta pe drumul cel bun. Autorul lor nu ar putea fi bănuit că face parte dintr-un
serviciu de propagandă al Legiunii. Ţăran din cel mai nealterat mediu sătesc, nu vrea să fie
altceva nici chiar după un îndelungat contact cu oraşul. Şi nici nu poate fi aşezat printre cei ce ar
fi avut o contribuţie majoră sau un rol de prim plan în perpetuarea crezului legionar, ca să se
simtă obligat să-i pledeze cauza. El scrie şi povesteşte din nevoia de a-şi retrăi partea cea mai
importantă din viaţă. Presentimentul secret că nu peste mult va da seamă de ea îl determină să o
înfăţişeze aşa cum a fost în perioada ei crucială. Şi nu se pregăteşte să apară înaintea unei instanţe
lumeşti, care poate fi înşelată, ci a lui Dumnezeu însuşi, despre care educaţia lui creştină l-a
învăţat că nu poate fi îmbrobodit, chiar dacă oamenii intră în complicitate cu propriul lor cuget.
Dar mai presus de orice, scrie din conştiinţa obligaţiei faţă de sine şi faţă de camarazii săi cu care
a haiducit în timpul stăpânirii comuniste, de a aduce la cunoştinţa lumii epopeea încleştării lor în
slujba neamului. într-un cuvânt, suntem în faţa unor mărturisiri prin care autorul vrea să se revadă
pe sine la o vârstă cu neputinţă de reeditat şi în cadrul unei istorii tragice, dar tot atât de fascinante
prin singularitatea peisajului uman şi îndârjirea cu care a fost făurită.
Printre altele, cititorul va afla, în cursul evocării propagandei electorale din 1937, cât de
categoric se situa Legiunea deasupra demagogiei, violenţei, şovinismului şi tuturor practicilor
rasiste, dar şi cu câtă bestialitate şi în ce dispreţ al legilor procedau guvernanţii de atunci
împotriva ei, deşi lor le revenea, în primul rând, să le respecte. Chiar dacă ar parcurge numai
paginile rezervate acestei perioade, orice spirit nepărtinitor şi-ar da seama cât de jalnic şi nedrept
este rechizitoriul pe care-l fac procurorii de astăzi Mişcării Legionare, imputându-i ceea ce n-a
făcut şi contestându-i ceea ce a reuşit să realizeze cel puţin în ordinea morală.
Amintirile gravitează însă în jurul luptelor pe care le-a dus în Dobrogea rezistenţa naţională
împotriva cotropitorului sovietic. Poate mai mult decât în orice parte a ţării, solidaritatea
oamenilor a fost acolo compactă. Faptul acesta nu exclude totuşi excepţiile. Veacurile de
stăpânire străină şi acţiunea de corupţie insidioasă exercitată de elementele păturii suprapuse au
dat roade şi în acest ţinut, dar la o cotă mult mai scăzută decât în alte părţi. Astfel, Dobrogea se
6