Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

consis-tentă. Toată ziua stăteam în curte la soarele binefăcător şi dătător de viaţă. într-o lună neam
pus pe picioare.
La 1 august 1964, seara, ne-au dat biletele de eliberare. Ne-am dus la gară la trenul de
Bucureşti. Ne-am urcat în tren, ne-am aşezat pe bănci, dar parcă nu ne venea să credem că suntem
liberi. Ne uitam în jurul nostru, nu era nici un miliţian. Lume multă, toţi civili, bărbaţi, femei,
copii, multă animaţie. Aceasta ne dădea liniştea sufletească şi încrederea că suntem liberi. Fiecare
ne-am făcut rugăciunea în gând, cu nădejde în Bunul Dumnezeu că mergem spre casele noastre.
S
Drumul de la închisoare spre casã
ima Dimcica şi Puiu Atanasiu nu şi-au revenit din anchilozarea în care au căzut. Nu ştiu ce s-
a mai întâmplat cu Puiu Atanasiu, dar ştiu că pentru Sima Dimcica au venit soţia şi fiică-sa la
Aiud şi l-au dus acasă în comuna Sinoe. Trenul mergea spre Bucureşti şi de acolo fiecare o lua în
altă direcţie, către casa şi familia lui. Pe 3 august am luat trenul spre Tulcea şi la gara Mihai
Viteazul am coborât. De la gară până în comuna Sinoe aveam patru kilometri. Cumnatul meu
Dumitru Grasu auzise de la lume că ultimii deţinuţi de la Aiud sunt eliberaţi şi vin acasă. El
venise cu noaptea în cap la gară şi mă aştepta cu motocicleta. Cumnatul meu, pentru că se grăbea
să meargă la lucru, m-a dus numai o parte din drum, iar eu m-am îndreptat spre casa mea. Era
tocmai în acea vreme când ziua se întâlneşte cu noaptea şi, intrând în casă, mă uitam şi o căutam
pe nevastă mea. Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se
împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea
este soţia mea. Păi ce, soţia mea era tânără, dreaptă, energică, sănătoasă, pe când femeia aceasta,
pe lângă că e bătrână, mai e şi adusă de spate. Soţia mea trebuie să fie într-una din camerele casei.
Cu toate că nu o cunoşteam pe acea bătrânică, cu bunul simţ care există în orice om i-am dat bună
dimineaţa. Bătrânica aceea mi-a dat şi ea bună dimineaţa şi nu mică mi-a fost mirarea când am
recunoscut aceea vocea soţiei mele. Atunci i-am zis: Măi Piho, tu eşti Da, eu sunt. S-a repezit la
mine şi m-a cuprins cu braţele şi plângea într-una în hohote. I-am zis: De ce plângi, dragă Uite,
am venit şi eu acasă, sunt sănătos şi vom lucra împreună, de acuma încolo se vor îndrepta toate
neajunsurile. Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de
ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca la marea disperare pentru existenţa
familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar
sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă
în mijlocul familiei mele.
Băiatul meu Iancu era veterinar la oieria Palas din Constanţa. A fost anunţat şi a venit.
Fiica mea, Maria, când m-au arestat avea opt ani, acum era măritată. A auzit de venirea mea şi a
venit cu soţul, cu socrul, cu soacra şi cu un copilaş în braţe. Când să intre pe uşă, am şi
recunoscut-o. Semăna leit cu sora mea, Angelica, moartă în 1942 când eram deţinut la închisoarea
din Galaţi. Şi-a lăsat copilul jos şi s-a repezit la mine, m-a cuprins cu braţele după gât şi plângea
în hohote. I-am zis şi ei: De ce plângi, fiica mea în loc să ne bucurăm şi să ne veselim, noi ne
bocim. Cele rele să se spele, să uităm de ele, ducă-se pe pustii. A venit sora lui tata, mătuşa
Sultana. A venit sora mea Chiraţa, cu soţul Costea Brândea. Când m-am văzut în mijlocul familiei
mele, între copii şi soţie, între soră şi nepoţi, cu rudele mele dragi, nu pot să descriu cât de mare
era bucuria mea. îmi tremura inima în mine de bucurie. Câţi ani de închisoare şi de haiducie am
făcut prin pădurile Babadagului, eu am crezut întotdeauna în destin. Toate sunt de la Dumnezeu şi
nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui.
Soţia mea, în decursul atâtor ani câţi am lipsit din mijlocul familiei, şi-a ţinut casa şi a
crescut copiii, muncind din greu la colectiv. Pleca cu sapa în spate, cu apă, cu mâncare, mergea
mai mult pe jos până la câmp unde avea pământul de lucrat. Seara, după o muncă istovitoare,
158