Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

celălalt birou. Am rămas spânzurat de rangă cu capul în jos şi cu fundul şi tălpile picioarelor în
sus. Numai bine şi potrivit de bătut şi de lovit. Unul din gealaţi îmi ţinea capul. Probabil că
vreunuia din cei care au fost torturaţi cu metoda aceasta diabolică i-au frânt gâtul şi ei aveau
nevoie să ducă la tribunal deţinuţi sănătoşi în aparenţă. Au început operaţia cu o singură cravaşă
de cauciuc, pe care o foloseau pe rând, câte trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai puţin, mai
mult pe tălpi. Când sfârşea ultimul de lovit, primul continua. Până la douăzeci de lovituri am
răbdat, n-am ţipat de loc. Dar m-au prididit durerile şi am început să urlu de durere, dar lor nu le
păsa, loveau într-una şi radioul cânta cât se putea de tare, ca să nu se audă ţipetele în stradă. Legat
fedeleş, nu puteam să fac nici o mişcare, nu aveam nici o posibilitate să protestez. M-am gândit la
cele spuse de Sfântul Pavel: De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una. (II
Corinteni 11:24). Acum făceam şi eu un calcul, câte lovituri am primit de la cei patru gealaţi.
Dacă fiecare m-a lovit de trei ori, face douăsprezece, şi dacă s-au rânduit de trei ori, cu
aproximativ douăsprezece lovituri, înseamnă că în total au fost treizeci şi şase de lovituri. Şeful
gealaţilor, când a văzut că leşin pe rangă, a oprit bătaia. M-au dat jos, m-au dezlegat şi mi-a zis:
ai văzut, banditule, ce capeţi dacă nu vrei să spui şi de alte arme şi gazde Am fost dus la celulă.
Eram frânt, obosit, aveam dureri mari şi îmi era un somn teribil. Cât de bune ar fi acum nişte
prosoape udate în apă rece, să-mi pun comprese la locurile vătămate, ca să-mi alin durerile! Mi se
închideau ochii de somn, mă culcam când pe o parte, când pe alta, dar mă dureau toate celea. în
sfârşit am adormit şi, când m-am trezit, parcă puteam să mă mişc un pic.
Şi iarăşi o săptămână nu m-au chemat la anchetă, după metoda lor satanică. Au ştiut că
după zece zile de odihnă se vindecă rănile din bătaie. M-am mirat când m-am pipăit la spate şi la
tălpi şi am văzut că nu mai doare. Anchetele au început din nou, aceeaşi poveste şi eu spuneam că
tot ce am avut şi am ştiut, am declarat. Mă forţau cu orice preţ să denunţ câţi mai mulţi, ca să aibă
ei pe cine chinui. Am rezistat şi nu am denunţat pe nici unul din cei care nu fuseseră prinşi. Am
recunoscut numai persoanele care ştiam că erau deja prinse şi condamnate şi care declaraseră că
eu i-am organizat.
La marginea comunei Sinoe stătea Dimciu Ergoveanu, care avea patru copii, cel mai mare
flăcăiandru, restul mici. Nimeni nu ştia că a fost gazda mea. Nu l-am declarat. Tot în comuna
Sinoe era Constantin Vlahbei, avea un pistol de brâu lung, de 9 mm, pe care l-am purtat şi eu
câtva timp, dar i l-am înapoiat. Mai era în Sinoe Dumitru Grasu, la care am stat în câteva seri, şi
Gheorghe Tusea, la care am stat 40 de zile într-o şură de fâneaţă, dar nimeni n-a ştiut de ei, decât
numai eu. Nu i-am declarat.
La marginea comunei Panduru stătea Gheorghi Zuricu; nimeni nu ştia că el are două
pistoale cu butelie, foarte puternice şi oricât de presat am fost, nu l-am spus.
în satul Lunca am stat o săptămână în fâneaţa lui Stere Durlea, dar nimeni nu ştia decât el şi
eu la fel nu l-am denunţat. Şi el, ca şi ceilalţi, mi-au făcut bine că m-au adăpostit de urmărirea
bestiei roşii. Şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute şi să nu denunţ pe nimeni, şi o spun fără
sfială că Bunul Dumnezeu mi-a ajutat de am răbdat chinuri grele şi n-am denunţat pe nimeni.
într-o dimineaţă a venit plutonierul cu ochelarii negri şi m-a dus din nou la camera Nr. 42;
am intrat şi am salutat cu: Să trăiţi! Stai jos pe scaun, mi-a zis anchetatorul, răsfoind un dosar.
După ce m-am aşezat, îmi zice: Măi Ciolacu, eu ţi-am spus că ai un dosar gros şi dacă ai să cauţi
să fii sincer şi ne ajuţi, ai mari şanse ca să scapi. Domnule maior, i-am spus, eu de scăpat nu mai
scap de aici. Ştiu ce fapte grave am făcut şi din cauza lor voi fi împuşcat. în ceea ce priveşte
sinceritatea, am să caut să mă concentrez şi dacă îmi aduc aminte de vreun lucru pe care nu l-am
declarat, am să vi-l spun. Atunci îmi zise el: Măi Ciolacule, vezi că vine pe aici tovarăşul
comandant. Ai grijă să vorbeşti, să nu stai ca un mut. După acestea spuse, a venit plutonierul şi
m-a dus la celulă. Către seară plutonierul m-a luat şi m-a dus sus la camera 42. Anchetatorul mi-a
pus câteva întrebări şi a apărut colonelul Nicolae Doicaru, comandantul securităţii. M-am ridicat
în picioare, el a dat bună seara, eu i-am zis: Să trăiţi dom’ comandant. îl întreabă pe maior: Ce
face Ciolacu, vorbeşte Acela îi răspunse: Nu prea vorbeşte, tovarăşe comandant. Doicaru îmi
zice: Măi Ciolacu, să vorbeşti, auzi! I-a intrat în cap că o să-l împuşcăm, a zis anchetatorul.
149