Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

L
Fratii Gima
a începutul lui august 1949 mă găseam la obişnuita noastră ascunzătoare din comuna
Ceamurlia de Jos, la gazda Gheorghe Ploscaru, cu cei mai buni camarazi ai mei, fraţii Gima
Enache şi Stere, Stere Ploscaru, care mi-e văr primar, Nicolae Matarangă, Stere Mişa, Vasile
Papazică, Constantin Baitu. Aproape toată iarna ne-am adunat şi ne-am adăpostit în această
ascunzătoare, unde discutam între noi şi fiercare spunea câte ceva din trecutul lui. Stere Mişa ne-a
povestit de războiul din Răsărit, ca unul care a luptat tot timpul pe front. Enache Gima, un om
spătos şi foarte puternic, ne-a povestit o întâmplare de a lui pe când era la regiment, unde se făcea
instrucţie la cataramă. Când erau zile de repaus, mulţi tineri se strângeau în curtea cazărmii şi
începea lupta la trântă. Acolo era un soldat destul de voinic şi, pe toţi care veneau să lupte cu el, îi
trântea la pământ. Dintr-un regiment de 4000 de soldaţi, i-a biruit pe toţi câţi au încercat să lupte
cu el. Şi stând în mijlocul cercului de soldaţi, bătea în palme, zicând: Cine are curaj să vină şi să
lupte cu mine! Gima spunea că se uita la el cu jind, dar şi cu ambiţie, şi la un moment dat s-a
dezbrăcat de haină şi s-a dus lângă el. Lupta a început; într-adevăr el era un luptător foarte bun,
ştia multe figuri cu care te punea jos la repezeală. Gima nu ştia figuri de luptă, se baza numai pe
putere şi acela căuta să-lprindă cu figurile lui ca să-l pună jos. Gima, care dispunea de forţă mai
mare, nu i-a permis să-şi facă meşteşugul, ci când s-a repezit odată la el, l-a înşfăcat cu ambele
mâini, l-a ridicat în sus şi l-a trântit la pământ. Trânteala care a luat-o nu l-a mai făcut să reia
lupta, era clar că Gima l-a învins. Mulţi din camarazii care l-au cunoscut s-au repezit la el, l-au
săltat şi l-au felicitat cu urale.
Mi-a venit şi mie rândul să le povestesc ceva interesant din trecutul meu. Eu le-am povestit
despre timpul petrecut la tabăra legionară de la Carmen Silva, despre Căpitan şi comandanţii
legionari şi de multe altele, despre care am scris în altă parte. Acum eram îngrijoraţi, că noi
stăteam imobilizaţi din cauza bestiilor roşii, care umblau ca nişte haite turbate să ne aresteze. O
parte din camarazii noştri au fost seceraţi şi primeam mereu veşti rele, că în toată ţara se fac
arestări şi împuşcări.
La atâtea veşti rele, pe care le primeam zilnic, duceam şi noi o viaţă de emoţii şi de
îngrijorare. Poate că într-o zi vom fi şi noi încercuiţi şi prinşi de hoardele roşii. La ţară oamenii
cred în destin şi de aceea ei zic: „Aşa i-au scris ursitoarele”, sau „ce e scris, în frunte este pus”.
Eu însumi cred în destin şi nu fără temei, ori de câte ori mi se-ntâmpla să dau de bestiile roşii
eram anunţat de o presimţire. De data asta, camarazii mei stăteau jos, şi deşi plini de griji din
cauza situaţiei, totuşi ei discutau liniştiţi. Dar eu aveam o nelinişte, eram agitat şi le-am spus
camarazilor mei că eu am o presimţire, că se apropie un pericol. Eram în picioare, mă plimbam şi
mă uitam în sus spre marginea ascunzătorii. Dacă ar fi să fim înconjuraţi de armata bestiilor roşii,
îmi făceam socoteala pe unde am putea să scăpăm, că aveam doar o singură ieşire. Cum grajdul
cu ascunzătoarea era chiar lângă un vecin, Nicolae Ploscaru, mă gândeam că noi am putea face un
tunel, numai de câţiva metri pe sub zidul grajdului şi am ieşi chiar în curtea vecinului. Când am
vedea armata securităţii, noi ne-am retrage prin tunel în curtea lui Ploscaru şi am lua poziţii de
luptă. Şi fiindcă neliniştea sufletească mă ţinea, într-o seară le-am spus camarazilor mei că eu mă
duc până în satul Lunca, la cumnatul Costea Brândea şi la sora mea Chiraţa şi după câteva zile mă
întorc înapoi. I-am salutat pe camarazii mei cu T.L.C. şi am plecat.
Aceasta nu era altceva decât presimţirea care mă făcea să plec de aici, că vine fatalitatea
pentru camarazii mei. Dar pe mine încă mă proteja destinul. Deocamdată, că nici eu nu voi scăpa
din mâna hoardelor roşii. Momentul pentru mine nu sosise încă. Şi acum să vedem de ce, pentru
moment mă proteja destinul. în 1949-1950, gazdele din organizaţia noastră, care au fost prinse,
luau condamnări grele, dar nu la moarte. Iar oricine era prins şi considerat de securitate ca
partizan, fără discuţie era condamnat la moarte. Şi eu făceam parte din grupa celor opt haiduci
urmăriţi, dar încă nu am fost prins. Probabil că mai aveam de ispăşit ceva păcate şi destinul, după
121