Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

spunea nervos oamenilor, probabil pus de securitate: Sunt mulţi reacţionari împotriva partidului,
dar partidul va şti să-i pedepsească. Fapt era că, într-adevăr, securitatea aresta zilnic în toată ţara.
La Bucureşti, partidul pregătea Canalul morţii unde mai târziu a fost dusă elita neamului
românesc, supunându-i la munci grele, mulţi au fost îngropaţi pentru totdeauna în huma
Dobrogei. într-adevăr, canalul şi-a meritat numele.
într-o zi merg la Tănase şi îl întreb dacă nu are un butoi în care să pun nişte piei la tăbăcit.
Mi-a spus că are, aşa că ne-am dus în magazie, mi-a arătat butoiul, mi l-a săltat pe umeri, ne-am
salutat şi am plecat. Mergând pe drum spre casă cu butoiul în spate, aud că vine în urma mea o
maşină turism. Era descoperită şi în maşină erau cinci sau şase inşi, toţi îmbrăcaţi în civil. Fiind
îmbrăcaţi civil, credeau că mă induc în eroare dându-se negustori de piei, dar ştiam că sunt
securişti şi că mă vor pe mine, nu piei pentru tăbăcit. îmi dădusem seama de cum am întors capul
şi i-am văzut. Erau informaţi că eu cumpăr piei de oaie, le prelucrez şi apoi le vând. Acesta era
pretextul să ia contact cu mine, dar cum eu eram la câţiva paşi de casa mătuşii mele, sora lui tata,
am grăbit pasul şi am intrat în curtea ei. Mi-am făcut socoteala că, în timp ce eu intru în curtea
mătuşii, ei o să treacă mai departe, spre casa mea, şi voi avea timp să mă ascund. Dar n-a fost aşa.
După ce am intrat în curte, am grăbit pasul şi mergeam drept înainte, fără să mă uit în stânga sau
în dreapta. Casa mătuşii era mai spre fundul curţii, cu uşa larg deschisă spre mine. Dar nu fac
mulţi paşi în curte, că cineva a strigat din maşină: Ia uite, e chiar Nicolae Ciolacu. Maşina s-a
oprit repede lângă poartă şi securiştii s-au dat jos, crezând că nu-i cunosc cine sunt. Dar eu, care
am trecut prin atâtea prigoane, ştiam ce vor şi că sunt securişti. Atunci unul dintre ei, m-a strigat
cu o voce blândă: Domnule Ciolacu, vă rog, veniţi până aici! Am întors doar capul spre ei, cu
butoiul pe umăr şi cu voce liniştită le-am răspuns: Aşteptaţi, că vin imediat. Eu mergeam drept
spre uşa casei şi-mi făceam socoteala că, dacă dau să fug, ei pot să tragă să-mi rupă picioarele.
Totuşi mergeam spre uşa casei. Ei credeau că o să intru în casă şi atunci m-ar fi arestat. Dar iarăşi
nu a fost aşa. La vreo patru paşi de uşă, unchiul a făcut o căpiţă de ogrinji, înaltă de mai bine de
doi metri şi jumătate, pe care o folosea în timpul iernii ca hrană pentru animale. Am trecut între
căpiţă şi uşă, aşa că securiştii nu mă mai vedeau din cauza căpiţei. Profitând de ocazia aceasta, cât
ai clipi din ochi, am izbit butoiul aşa de tare de pământ încât a făcut un zgomot ca o detunătură.
Securiştii au zis: Mama lui de bandit, a tras cu pistolul. Imediat au scos toţi pistoalele din
buzunar şi, aşezându-se în poziţia de trăgători, veneau spre uşa casei. Apropiindu-se de casă şi
văzându butoiul trântit jos, şi-au dat seama că au căzut în plasă.
Mai târziu am aflat că acela care strigase: Uite-l pe Nicolae Ciolacu, a fost chiar unchiul
meu, văr primar cu tata. Prima dată securiştii s-au dus şi l-au arestat pe el. Dar el le-a spus: Eu nu
sunt Nicolae Ciolacu acela pe care îl căutaţi voi. Atunci ei i-au zis: Ei bine, dacă tu eşti Nae
Ciolacu, ne vei duce la Nicolae Ciolacu. Aşa că ei porniseră să mă caute şi au dat peste mine fără
să mă aştept. Au intrat în casa mătuşii cu pistoalele în mână şi au început să caute prin şifoniere,
pe sub pat. S-au urcat în pod cu pistoalele întinse, m-au căutat peste tot. Mama mea, căreia de
câte ori nu i-a fost răscolită casa de jandarmi, acum tocmai se afla la mătuşa şi torcea cu furca.
Unchiul Nae i-a făcut semn să se ducă acasă şi ea a plecat îndată. Cum a ajuns, i-a spus soţiei
mele că nişte oameni cu revolverele în mână îl fugăreau pe Nicolae. Nici n-a terminat bine vorba
că au şi sosit hingherii. Au intrat au întrebat-o pe soţia mea: Spune unde este Nicolae! Este la
Bucureşti, a venit răspunsul. Cum este la Bucureşti, când noi l-am văzut adineaori aici Păi dacă
l-aţi văzut adineaori aici, de ce nu l-aţi prins Cu vorba asta parcă le-a astupat gura. Au tăcut şi
nu i-au mai zis nimic. Cu pistoalele în mână au căutat prin toate camerele, pe sub paturi, s-au
urcat în pod aşa cum le era obiceiul. S-au dat jos şi au pornit prin vecini, prin case, prin grajduri,
au căutat la trei vecini şi la urmă au renunţat. Dacă veneau la a patra casă mă găseau, pentru că
acolo eram ascuns. Dar s-au plictisit şi nu au mai căutat, s-au dus la băcănia lui Taşcu Casapu, au
mâncat ceva, au băut şi au plecat.
Detunătura butoiului trântit tare i-a mai speriat şi până ei să se desmeticească şi să scoată
revolverele, aranjându-se de apărare, a trecut un minut-două, destul ca eu să dispar. Fugisem cu
viteza disperării, ca să nu mă prindă, căci ştiam ce mă aşteaptă. Am fost înzestrat de natură cu un
63