Haiducii Dobrogei.pdf - Despre demnitate

crăpa pământul şi prin crăpătura pământului să mă tot duc în jos, până în neant. Dar cum spune
Psalmistul: Şi acolo este Cel Atotputernic. Cu această frământare sufletească mi-am făcut
rugăciu-nea de seară şi m-am culcat. Am avut ceva coşmaruri, dar totuşi am dormit destul de
bine.
A doua zi de dimineaţă, cum m-am sculat am ieşit sus în grajd, mi-am făcut rugăciunile
dimineţii şi, după obiceiul meu, m-am uitat pe sub streaşină, în curte şi în zare. Ne se simţea
nimic deosebit, totul părea să fie normal. Şi totuşi un normal relativ. M-am mai plimbat prin
grajd, după aceea m-am apucat să cioplesc ceva, nu-mi amintesc bine ce anume, o cruciuliţă sau o
ramă pentru icoană. Şi pe când ciopleam la acel obiect, exact la orele 12, aud uruit de maşini.
Veneau cu viteză pe drumul din spatele grajdului unde eram şi deodată se opresc brusc şi trag
într-una cu arme automate. Repede sar de la locul unde mă aflam şi mă duc la vizeta din peretele
de către stradă, la gaura pe care o făcusem cu cuţitul. Dau la o parte ţăruşul care masca vizeta şi
când mă uit, ce era să văd, ceva înspăimântător. Hoardele roşii, bestiile fioroase, fiara roşie din
Apocalipsă. Maşinile securităţii erau încărcate cu ofiţeri securişti. într-o clipă i-am zărit cum
săreau din maşini şi se aşezau în lanţ de trăgători, să mă înspăimânte şi să mă demoralizeze.
Repede alerg, cobor în chilie şi iau propteaua, timp în care uşiţa se închide ermetic. Afară se trage
mereu cu armele automate. îmi dau seama că de data aceasta sunt mai expus ca oricând. Era
octombrie şi se făcuse cam frig. Pentru orice eventualitate, îmbrac pulovărul, apoi mai aveam un
cojocel pe care îl iau peste pulovăr, după care pun şi haina. Aprind candela, spun rugăciunea
Tatăl Nostru, îmi pun căciula pe cap şi aştept. Mă gândeam că dacă vin bestiile şi vor căuta,
văzând grajdul gol, se vor lua şi vor pleca. Dar m-am înşelat amarnic, bestiile roşii venea la sigur.
Desigur că eram trădat. Şi tot aşteptând, a venit cumnatul meu Costea Brândea. A ciocănit în uşiţă
de trei ori, cum aveam convenţia între noi. Deschid puţin uşiţa şi văd pe cumnatul meu care de
abia se mai ţinea pe picioare, bătut măr, răguşit şi cu lacrimi în ochi, mă ruga: Cumnate, te rog să
nu deschizi foc de armă, grajdul e înconjurat de securişti şi străzile sunt pline cu armată. E ziuă,
nu e noapte, nu ai nici o şansă să reuşeşti. Şi se ruga cumnatul meu: Eu am patru copii, tu ai doi,
poate să aibă unul din ei noroc şi să scăpăm amândoi cu viaţă. Te rog, predă-te. Mi-am făcut
toate calculele: dacă ar fi noapte, cum sunt atâtea coteţe de porci şi de găini, garduri, aş deschide
foc într-o parte şi, prin întuneric, aş ieşi în altă parte şi aş scăpa de încercuire. Dar acuma e ziuă şi
ar însemna să mă sacrific. Martirii nu s-au eschivat, au primit moartea cu seninătate, aşa că m-am
resemnat şi eu. Eu nu sunt un om agresiv şi nici om al sângelui. Mi-am făcut Sfânta Cruce şi am
ieşit afară.
Dar felul cum arătam eu, om înalt, solid, cu părul plete peste umeri, barbă până la piept şi
mustaţă mare, stufoasă, arătam ca unul venit din Africa. O arătare de temut pentru bestiile roşii.
Când mi-am făcut apariţia în curte, am văzut cum le tremură mâinile pe arme. Credeau că am
pistoale şi grenade şi o să încep să-i curăţ pe ei întâi şi după aceea să mă sacrific pe mine. Când
am ajuns în mijlocul curţii, am fost somat: Stai, mâinile sus. Repede s-a făcut cerc în jurul meu,
cam la patru - cinci paşi distanţă. Unul din ofiţeri, mai mărunţel de statură, s-a repezit drept la
mine şi s-a ridicat în vârful cizmelor ca să-mi pună ţeava pistolului în faţă. Eu eram mai înalt şi
el, stând în vârful picioarelor, cu greu îşi putea ţine echilibrul. îl vedeam cum îi tremură mâna de
frică. Colonelul Nicolae Doicaru, şeful securităţii, l-a văzut şi iute s-a repezit, strigând: Măi, măi,
ce faci măi şi a pus mâna pe ţeava armei, s-o dea la o parte. Şeful securităţii pe ţară, Nicolschi,
avea interes să ne prindă vii pe noi, haiducii Dobrogei, şi nu morţi. Ofiţerul, din imprudenţă, cum
era cu mâna pe trăgaci, putea să mă împuşte. Dar colonelul Doicaru a salvat situaţia, căci avea şi
el nevoie de un trofeu. Colonelul mi-a zis: Arată-ne, Ciolacule, unde ai stat. I-am dus la uşa
grajdului, pe el şi pe doi maiori. Au intrat în grajd, s-au uitat, dar n-au descoperit nimic. Am
plecat cu ei spre stradă, unde era maşina securităţii. Când să ieşim în stradă, i-am oprit şi le-am
zis: N-aţi descoperit unde am stat. Ne-am întors şi am intrat în grajd, cu ei după mine. M-am dus
unde era uşiţa, am dat paiele la o parte şi am săltat uşiţa. Am vrut să le arăt că ei n-au fost în stare
să descopere unde am fost eu ascuns. S-au uitat toţi ca într-un puţ, au făcut ochii mari, uitându-se
la mine miraţi, cine ştie în ce hrube mari credeau ei că am stat. Colonelul Doicaru i-a zis unui
141