PDF - Limba Romana

Lecţiile istoriei 105
Philipp WIEGEL
...Atunci cînd Basarabia a fost
alipită la Rusia, nu exista (pe teritoriul
ei) nici un oraş mare, în care s-ar fi
putut institui în mod decent o cîrmuire.
Poziţia centrală pe care o are Chişinăul
şi reşedinţa în el a mitropolitului
Gavriil, care îşi construise, tot aici, o
casă arhierească destul de mare şi îşi
amenajase şi o grădină spaţioasă, au
făcut, de-a lungul vremii, să se dea
prioritate acestui sat în raport cu alte
mici oraşe. Începînd de atunci, aici
s-au aflat în permanenţă ambii rezidenţi,
încoace au venit o mulţime de
funcţionari, meseriaşi de tot felul; tîrgoveţii
străini şi-au deschis dughene,
încărcate pînă la refuz cu obiecte de
lux; taxele existente pe atunci şi vecinătatea
cu Turcia şi Austria au dus la
sporirea comerţului; construcţiile s-au
extins în toate direcţiile, iar numărul
locuitorilor de ambele sexe a crescut
de la trei mii la 26 de mii. Ba şi mai
mult: ţarul... a acordat 10 la sută din
veniturile regionale pentru construirea
unor clădiri de menire publică şi a
unor instituţii de folos obştesc. Totul
părea să contribuie în mod favorabil
la întemeierea Chişinăului. Şi cum să
nu-ţi fie necaz şi să nu te mire, cînd
vezi dezordinea în care se amenajează
acesta, urîţenia caselor lui? Ce
anume l-o fi împiedicat să devină un
oraş bine orînduit, bogat şi frumos?
Alegerea Chişinăului (drept
centru al Basarabiei) nu-i plăcuse
generalului Bahmetiev; el îi prefera
acestuia Benderul şi spera mereu să
transfere într-acolo instituţiile regionale
de stat. Generalul Inzov se ocupa cu
precădere de cultivarea grădinuţei
amenajate de el; cei mai avuţi locuitori
se gîndeau, mai devreme sau mai
tîrziu, să se mute cu traiul la Iaşi şi-şi
înălţau doar nişte locuinţe provizorii;
şi, pînă la urmă, din amintita sumă de
10% nu s-a utilizat nici cîtuşi de puţin,
mai bine zis, aceasta nici n-a existat
vreodată. În plus, oraşul acesta a intrat
de curînd în subordinea statului; pînă
acum el aparţinea mănăstirii Galata,
care depindea de Sfîntul Mormînt;
epitropii sau ctitorii mireni ai mănăstirii,
în numele acesteia, au oferit-o, în anul
1818, drept cadou ţarului, în timpul
vizitei lui în Basarabia. Dar fiindcă,
ceva mai înainte, ea fusese dată în
arendă pentru douăzeci de ani, iar
termenul acesta a expirat doar în anul
curent, 1823, oraşul n-a avut pînă
acum aproape nici un fel de venituri.
Şi astfel, Chişinăul, fără a-i lua
în consideraţie întinderea, în ceea ce
priveşte orînduirea şi curăţenia lui,
abia dacă ar putea fi comparat cu ultimul
dintre oraşele noastre ţinutale. La
început, el s-a construit într-o vîlcea,
chiar pe malul zăgăzuit pe alocuri al
pîrîului Bîc, pe care unii catadicsesc
a-l numi rîu. Această parte străveche
a oraşului mai există şi acum. Cum
intri încoace, au de suferit în aceeaşi
măsură şi văzul, şi mirosul; această
parte-i împînzită toată de hudiţe cu
multe cotituri, pline de evrei şi magherniţe
umile, lipite strîns una de alta.
Zoile şi dejecţiile se scurg încoace de
peste tot, iar de aici se duc în Bîc, şi
cînd încep căldurile de vară, strică
atît de mult aerul, încît provoacă boli
epidemice. Pe o ridicătură ceva mai
înaltă, începe oraşul nou, şi astfel
acesta înaintează tot mai sus, pe
pantă. Străzile şi spaţiile dintre case
devin tot mai largi, dar neregularitatea
liniilor şi insalubritatea sînt pretutindeni
aceleaşi. Toate astea se încheie,
la înălţimea unui deal, printr-o cîmpie
largă, unde cu timpul urmează a se
înălţa un Sobor şi cîteva clădiri de stat.
De aici se vede oraşul şi împrejurimile
lui; unde şi unde se ridică (în număr
nu mai mare de cinci sau şase) case
de piatră cu etaj, care, prin gustul lor
barbar, demonstrează ignoranţa arhitectului
ce le-a construit; pe alocuri, se
văd biserici, construite nu de mult, lungi,
înguste, cu acoperişuri ascuţite şi
care seamănă cu nişte lăzi din piatră.
Fie că din cauza indolenţei şefilor
sau din cea a lipsei de mijloace,
poliţia (de aici) se află pînă în prezent
într-o situaţie jalnică. De obicei, aceste
funcţii sînt deţinute de nişte evrei,
care, desigur, sînt foarte capabili întru
a afla unde se ascund hoţii sau lucrurile
furate – cine dacă nu vulpea să
ştie toate vicleşugurile vulpeşti;
însă, după cît se pare, ar fi fost mai
nimerit ca ei să fie folosiţi drept spioni,
deoarece funcţia aceasta ei o aplică