PDF - Limba Romana

Testament pentru urmaşi 85
G. D. ISCRU
Nicolae Bălcescu –
contemporanul
nostru
După o copilărie aproape
neştiută, de parcă n-ar fi fost, în
care informaţia cea mai relevantă
rămâne cunoscuta scenă, povestită
de Ion Ghica – scenă în care elevul
de 13 ani şi-a apărat cu îndârjire
dreptul său (o halviţă, pe care voia
să i-o ia „găliganul” Sotea) –, din
care îi reţinem însă pasiunea timpurie
pentru istorie, Nicolae Bălcescu a
trăit cu înfrigurare şi s-a format, ca
„Om între oameni” – cum avea să-i
spună Camil Petrescu în marele său
roman –, între tinerii unei generaţii de
aur care nu aveau nimic mai important
în viaţă decât interesul naţional.
Erau acei „doritori nebuni” de care
vorbeşte Bolintineanu într-un roman
autobiografic, „nebunia” lor fiind ideea
de unitate naţională, „sfânta unire”
care „ne face din morţi, vii”, cum avea
să spună Costache Negri, tânăr şi el
atunci, „fratele” de peste Milcov. Ideea
aceasta i-a indus, lui şi altor tineri ca
el, admiraţia pentru idolul de atunci
al tinerimii, colonelul Ion Câmpineanu,
ale cărui discursuri le aplaudau
de la „galeria” Obşteştii Adunări. Şi
tot această idee l-a introdus, când
avea 21 de ani, în conspiraţia revoluţionară
a lui Mitiţă Filipescu, dar
şi, după deconspirarea acesteia, în
1840, într-un fel de domiciliu forţat la
mănăstirea Mărgineni, unde a putut
beneficia de marea bibliotecă a stolnicului
Constantin Cantacuzino. Aici
a şi contractat, se pare, boala ce-l va
răpune în noiembrie 1852. Erau tinerii
anului 1840, an dătător de speranţe şi
prevestitor de evenimente mari – consemnate
ca atare de poetul Grigore
Alexandrescu, „consemnare” pentru
care avea să fie câteva luni „arestuit”
–, erau tinerii care se pregăteau
să-şi asume riscul spre a întâmpina
evenimente mari, previzibile, într-un
timp ce „nu mai avea răbdare”. Erau
tinerii care, frecvent, îşi imputau unul
altuia, în discuţii aprinse, lipsa de
răspundere că nu fac „ceva” pentru a
scoate ţara, cu un ceas mai devreme,
din „starea nenorocită şi umilită” în
care se afla. În consecinţă, tot nobila
idee i-a determinat pe câţiva dintre ei,
între care şi pe Nicu Bălcescu, după o
noapte de discuţii aprinse – în 1843,
prin culesul viilor – să înfiinţeze o
nouă Societate revoluţionară conspirativă,
acum atât de cunoscută, „Frăţia”,
cea care avea să pregătească
„primăvara” românilor în marea „primăvară”
europeană, a naţiunilor, la
mijlocul veacului al XIX-lea. Îi aştepta
o revoluţie, erau conştienţi de aceasta,
pentru ea se pregăteau temeinic.
Căci el, Nicu Bălcescu, istoricul cu
vocaţie, deja afirmat printr-un studiu
publicat în Foaia prietenului Mihail
Kogălniceanu, la Iaşi, văzând clar
şi înţelegând, era convins că într-o
asemenea situaţie, când societatea e
bolnavă, nu e suficient a răsturna „oarecare
persoane ce sunt în capul ei”,
ci „societatea trebuie a regenera”. În
el deja se născuse revoluţionarul de
mai târziu, de când era în „recluziunea”
de la mănăstirea Mărgineni. O
va spune mai târziu, mai mult pentru
sine, aducându-şi aminte: „J’avais
commencé la vie en me faisant en
prison pour la révolution et prison
oblige comme noblesse”.
În 1846 ajungea la Paris, pe
urmele lui Mihai Viteazul, idolul
generaţiei sale, despre care deja
proiectase o lucrare mai întinsă.
S-a înscris imediat în filiala de aici
a „Frăţiei”, Societatea studenţilor români,
căci, cu siguranţă, şi cu acest
gând tainic venise: să-i vadă cât de
motivaţi sunt pentru „cauză” şi cât
de pregătiţi pentru vremurile care se
anunţau, să-şi fortifice convingerile