PDF - Limba Romana

84
românească, iar un cor de peste 200
de persoane – melodia „Cântecului
gintei latine”. Muzica a fost scrisă de
compozitorul italian Filippo Marchetti
(1836-1902). Poezia lui Vasile Alecsandri
era de acum tradusă în limba
franceză şi în cea italiană. Au urmat
traducerile ei în provensală, retoromană,
latină, germană, polonă, maghiară
şi ebraică, fiind astfel răspândită în
toată lumea. Poetul n-a participat la
serbările de la 22 mai 1878, dar în
anul 1882 a întreprins o lungă călătorie
prin Italia şi Provence. La Milano l-a
întâlnit pe cunoscutul filolog italian
Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907),
unul dintre cei cinci membri ai juriului,
care-l premiase în 1878. Pe alţi doi
foşti membri ai juriului (provensalul
Tourtoulon şi Mihail Obedenaru) i-a
vizitat la Montpellier. Îl cunoaşte apoi
pe marele poet Frédéric Mistral (1830-
1914) la Maillane, locul de naştere
al acestuia. Operele principale ale
lui Fr. Mistral (romancier, dramaturg
şi memorialist) sunt: romanul Miréio
(Mireille, 1859), Trésor de félibrige
(1888), lucrare considerată tezaur al
dialectelor occitane moderne. În 1904
lui Fr. Mistral i s-a decernat Premiul
Nobel (suma primită a fost transmisă
Muzeului din Arles) (vezi Emilia Tailler,
Frédéric Mistral şi Vasile Alecsandri la
Congresul din Montpellier, Bucureşti,
1915). În timpul vizitei lui Alecsandri la
Maillane, poetul spaniol Albert de Quintana
i-a înmânat acestuia, în prezenţa
lui Fr. Mistral, cupa simbolică pentru
„Cântecul gintei latine”: „Latina gintă
e regină / Într-ale lumii ginte mari...”.
Pe o fotografie a sa Quintana scria
cu admiraţie şi dragoste: „Marelui
poet... Vasile Alecsandri de la fratele
şi prietenul său”.
În timpul acestei vizite V. Alecsandri
îi cunoaşte pe mai mulţi dintre
felibri. Scrie versuri ocazionale, iar
aceştia îl primesc cu entuziasm, dedicându-i
o serie de poezii.
Astfel bardul de la Mirceşti
devine un reprezentant de vază al
operei poetice din întreaga romanitate
europeană.
limba Română
* * *
Încă în octombrie 1851 V.
Alecsandri îşi dezvăluise esenţa
filozofică a vieţii într-o scrisoare către
N. Bălcescu, care se afla atunci la
Palermo. Poetul se exprima simplu,
dar profund: „După socotinţa mea,
cea mai frumoasă parte a vieţii se
compune din simţirile ce insuflă
şi primeşte un om pre pământ”.
La acestea G. Bogdan-Duică în
cartea sa V. Alecsandri. Povestirea
unei vieţi (Bucureşti, 1926, pag. 62)
adăuga: „Filozofii vor zice că poetul
era un aderent al primatului sentimentului,
eu le-aş da dreptate, dar
aici altceva mă mai opreşte în loc,
mă opreşte suma simţirilor ce el a dat,
suma de mulţămire, de plăcere ce el
a răspândit-o în lume prin cuvântul
său, prin faptele sale”.
Într-adevăr, trec anii, am ajuns
la începutul celui de-al treilea mileniu,
dar amintirea poetului-patriot V.
Alecsandri este mereu vie. Avea (şi
are) dreptate G. Bogdan-Duică atunci
când afirma: „Oameni ca el (Alecsandri)
pier, dar nu mor. În mausoleu
am închis moaşte. Duhul poetului a
rămas în afară, în larg, în ţara mare,
cum a dorit-o din toată inima sa. Pentru
acest duh, în ţara sa, nu va exista
moarte” (op. cit., pag. 63).
Chiar şi G. Călinescu (în Istoria
literaturii române de la origini până
în prezent, Bucureşti, 1985, pag.
296), după ce se alătură oarecum
lui Al. Macedonski, cel care a supus
unei „analize critice” nu numai pe V.
Alecsandri, ci şi pe M. Eminescu, a
recunoscut până la urmă: „În realitate
Alecsandri este un scriitor viabil”,
deoarece creaţia sa literară bogată
şi variată întruneşte toate calităţile
pentru a dura.
Premiul felibrilor a confirmat
o dată în plus meritele distinsului
nostru compatriot, „rege al poeziei”,
în întreaga romanitate.