PDF - Limba Romana

20
Vecinul ne luă şi de data aceasta
cartea din mână, verifică explicaţia
cuvântului ciclare şi pronunţă apăsat:
„Re-ciclare”, imitând rostirea noastră
cu un re lesne detaşabil de substantivul
ciclare.
Cavalerii
În sala mult prea strâmtă a
oficiului poştal din satul de peste
deal e o atmosferă veselă. Femei
şi bărbaţi în etate vorbesc de toate
câte se întâmplă pe loc şi în lume.
Doamna Eugenia, responsabilă de
pensiile lor, a scos de după peretele
de lemn, ce împarte în două oficiul,
vreo patru scaune vechi, pe care le-a
propus oamenilor.
Dar iată că, auzind de la vecini
că „a venit pensia”, în oficiu mai intrară
două bătrânele.
– Bună ziua, Eugenie, şi bine
te-am găsit! zice una fără vreo „introducere”.
O fi luat un păhărel, două.
– Da ia aşază-te mata, ţacă
Ileană, se ridică de pe scaun un bărbat
cu pletele albe.
– Şezi şi tu, Anică! se ridică de
pe alt scaun un alt pensionar.
– Da’ ce-a fi de sunteţi azi
atât de cavaleri? se miră public
ţaca Ileana.
Unul dintre bărbaţii lăudaţi poate
nici n-a auzit vorba consătenei,
căci îi venise rândul să semneze de
primire a pensiei. (Poate de aceea
cedase locul fără întârziere?)
Celălalt surâse mulţumit şi nu
scoase o vorbă.
Eram acolo să ridicăm pensioara
mamei, şi nu ne-a şocat defel
gestul bărbatului rămas în picioare.
Numai faptul că numita Anica făcea
ce făcea şi-l sorbea cu ochii parcă ne
sugera ceva tainic, dar numai atât.
Au urmat două noutăţi triste din
sat. Unui om i se pierduse vaca, de
două săptămâni, şi poliţia nici gând
să-i dea de urmă, iar la vile se înnădise
un tâlhar de găini sau poate – mai curând
– o tâlhăriţă de vulpe. Apoi ne-a
venit rândul să semnăm, să luăm banii
şi... am ieşit din oficiul care între timp
se umpluse cu alţi pensionari.
limba Română
Totul bine şi mai bine, dar vorba
ţacăi Ileana despre consătenii săi
cavaleri, mai ales forma de adjectiv
întrebuinţată de ea, ne urmărea cu insistenţa
unui eveniment deosebit. Un
gest atât de simplu, rudimentar prin
expresie şi semnificaţie. Ba numai ca
expresie, de vreme ce femeia îl întrebuinţase
cu o semnificaţie deosebită.
Vorba e că în Roma antică erau
consideraţi cavaleri membrii ordinului
ecvestru, de călăreţi. Mai târziu, în
evul mediu, în unele ţări europene
cavaleri erau numiţi – de rege sau de
un reprezentant al acestuia – bărbaţii
care săvârşeau fapte de vitejie cu
arma. Apoi au apărut întregi ordine
cavalereşti, titlul cavaler se dădea –
în unele ţări – posesorilor de decoraţii
importante.
Cu timpul titlul acesta, cavaler,
s-a răspândit asupra oricărui călăreţ,
apoi asupra oricărui bărbat plin de abnegaţie,
generos şi nobil, astfel încât
de el se învrednicea orice om amabil,
binevoitor. În prezent, în popor, se numeşte
cavaler orice tânăr necăsătorit,
adică holtei. Şi chiar burlac.
Or, cei doi bărbaţi din incinta
oficiului poştal nu erau nici tineri,
nici distinşi cu decoraţii importante,
nici nu dovediseră vreo amabilitate
deosebită, mai cu seamă acela care
se ridicase de pe scaun ştiind că-i
vine rândul să se apropie de măsuţa
la care-l aştepta doamna Eugenia
cu registrele în faţă şi cu bănişorii
multaşteptaţi.
Să fi întrebuinţat mucalita ţacă
Ileana cuvântul acesta, cavaleri, în
sens ironic?
Dar nu avea nici un motiv să
ironizeze gesturile oamenilor!
Şi atunci?
Atunci ne rămâne nouă, celor
ştiutori, să medităm asupra unei probleme
numai la prima vedere simplă
şi lipsită de interes public: schimbarea
sensurilor unuia şi aceluiaşi cuvânt
pe parcursul vremilor, în funcţie de
diferiţi factori.
Adică nu numai nouă, dar – prin
mijlocirea noastră, a cărturarilor, – le
rămâne şi bărbaţilor din mica incintă
a unui prizărit oficiu poştal, şi femeii
numite ţaca Ileana, şi tuturor oamenilor
noştri să cunoască atare adevăruri