PDF - Limba Romana

6
limba Română
filosof – „Noi suntem de cei cu-auzul fin / Şi pricepurăm şoapta misterului
divin”. Eminescu este un poet tragic, dar el n-a căzut niciodată
până la angoasa nihilismului existenţialist, până la ceea ce Kierkegaard
numea maladie à la mort, acea neputinţă de a muri, cum se-ntâmplă
în universul bacovian: „Şi tare-i târziu, / Şi n-am mai murit…” (Pastel).
Dimpotrivă, în celebrul emistih care încheie poezia Melancolie poetul
mărturiseşte: „Parc’am murit de mult”. Interpreţi superficiali cred că e
vorba aici de o blândă resemnare mioritică, ceea ce ar fi cam acelaşi
lucru cu disperarea în faţa vidului existenţial. În realitate, e o moarte a
micului eu, după o pustiitoare pătimire eliberatoare, singura capabilă să
ne pună faţă în faţă cu adevărul fiinţei, cu acea şoaptă a misterului divin
care poate să fie şi-n firul de iarbă: „Ci trăieşte, chinuieşte / Şi de toate
pătimeşte / Ş-ai s-auzi cum iarba creşte” (În zadar în colbul şcolii…).
Fiindcă tot am făcut trimitere la Grigore Vieru, în acest sens trebuie
interpretată şi mărturia lui epitafică: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.
E o simplitate la care ajungi după ce ai învăţat a muri, ca în Odă (în
metru antic). Sau, cum spune Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul:
„Nu doar instruindu-ne despre cele divine, ci şi pătimindu-le” (Despre
numele divine, 2, IX, P.G. 3, 648 B). Şi de toate pătimeşte, dincolo de
colbul şcolii, zice Eminescu.
Am fost uimit să descopăr la părintele Pavel Florenski, marele filosof,
teolog şi om de ştiinţă rus, condamnat la moarte prin împuşcare de
către comunişti, o propoziţie identică cu emistihul citat din Melancolie.
În Scrisoarea a IV-a din capodopera sa Stâlpul şi temelia adevărului,
părintele Florenski se destăinuie tânărului său discipol: „Mi se pare că am
murit de mult” (Dogmatică şi dogmatism, Editura Anastasia, Bucureşti,
1998, p. 171). O spunea în 1914. Ai bănui că e vorba de un „plagiat”,
dar părintele Florenski nu l-a cunoscut pe Eminescu. Sensul afirmaţiei
sale e profund creştin. Teologul rus ne şi explică de ce trebuie să trecem
prin moarte, prin disperarea şi pătimirea în faţa morţii pământene, spre
a ne putea înfăţişa liniştiţi în faţa lui Dumnezeu. A muri înseamnă a te
elibera de ego, de narcisismul individual: „Am renunţat la mine însumi,
şi astfel am încălcat regula fundamentală a identităţii, deoarece Eul
primar a încetat să existe. Am constatat o anumită întărire a Eului, dar
într-un sens nou. (…) A apărut un fel de însănătoşire ca după o boală.
Se simţea deja prospeţimea înviorătoare şi îndepărtata izbire a valului
Veşniciei” (Ibidem, p. 172).
Ceea ce părintele Florenski explica, la 38 de ani după Eminescu,
oarecum „speculativ”, Eminescu pune în imagine poetică inegalabilă
în Melancolie şi, mai ales, în Odă (în metru antic): „Ca să pot muri
liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. După ce a pătimit totul, după ce a disperat
totul, aşa cum nu se mai întâmplă în templele moarte („biserica
în ruină”) ale modernilor, care mai văd doar icoana, dar înţelesul nu: „Ei
nici văd faţa, ei văd sfinxul rece / Ei văd icoana, înţelesul nu” (Variantă
la Melancolie, în Opere, I, p. 381).
Acesta este Eminescu, pe care nu ne sfiim a-l numi mai departe,
împreună cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, lumina ce pe
lume a revărsat-o (cum zice în Scrisoarea I), fiindu-ne mai apropiată
şi mai necesară ca niciodată.
Theodor CODREANU