PDF - Limba Romana

86
şi încrederea prin consultările cu ei
şi, la rândul lui, ca istoric cunoscut şi
preţuit, să le demonstreze că istoria
le dă dreptate.
Se apropia sfârşitul anului 1846,
de 5 luni se afla în „oraşul lumină”
al Occidentului, iar prietenii din Societatea
studenţilor români de aici
au decis să înceapă, cu el, un ciclu
de conferinţe lămuritoare, tratând
fiecare „vreuna din chestioanele ce
interesează ţara noastră”.
Cât i-au îngăduit timpul şi starea
sănătăţii, Nicu Bălcescu s-a obligat,
atunci, în acest Cuvânt de început,
să „arunce” o „privire asupra stării
de faţă, asupra trecutului şi viitorului
Patriei noastre”. Studiul atent al trecutului
istoric îl ajutase să înţeleagă
lucrurile ce se derulau sub ochii lui,
să vadă furtuna care se apropie sub o
aparentă linişte şi mai ales îl învăţase
că, de regulă, nu se poate culege
a doua zi ceea ce ai însămânţat
azi. Această învăţătură şi această
înţelegere nu numai că l-au ajutat
să demonstreze colegilor de generaţie,
aflaţi atunci la Paris, greşeala
în care căzuse, după eşecul
înregistrat, idolul lor, colonelul Ion
Câmpineanu, împreună cu prietenii
dintr-o anterioară Societate secretă
ce-şi propusese să aducă românilor
independenţa şi unitatea, dar i-au oferit
şi argumente în a-i acuza chiar, că
acum, propovăduind public defetismul,
se fac vinovaţi în faţa poporului, căci
„rătăcesc naţia pe căi afurisite”.
Văzând în profunzime, cu
ochiul istoricului, Nicu Bălcescu,
la capătul demonstraţiei formula
cu claritate în faţa colegilor o teză:
Trăim, domnilor, într-o epocă de
tranziţie, între trecutul care piere
şi viitorul care începe a ne luci...
Iar pentru acest viitor, ţinta noastră...
nu poate fi alta decât Unitatea naţională
a românilor. Unitatea mai
întâi în idei şi sentimente, care
să aducă apoi cu vremea unitatea
politică, care să facă din munteni,
din moldoveni, din basarabeni, din
limba Română
bucovineni, din transilvăneni, din
bănăţeni, din cuţovlahi, să facă un
trup politic, o naţie românească, un
Stat de şapte milioane de români.
Iar unitatea să fie neapărat însoţită
de o reformare socială a românilor,
bazată pe sfintele principii ale
dreptăţii şi ale egalităţii... Şi nu va
fi o unitate pe seama altora, aşa ceva
n-au urmărit românii niciodată şi nu
vor urmări. Steagul acestei lupte?
Românismul dar e steagul nostru,
supt dânsul trebuie să chemăm pe
toţi românii – arăta Nicu Bălcescu
colegilor săi tineri, căci în ei „naţia”
îşi pune nădejdea în acţiunea care
avea să înceapă.
Ridicarea la luptă pentru „cauză”
trebuie însă pregătită cu temeinicie
şi consecvenţă, prin „practicarea
virtuţii”, prin „propaganda prin scris,
prin grai” a ideilor noi „până când
ele vor ajunge convincţii puternice
pentru majoritatea naţiei”. Numai
astfel „luminarea şi ridicarea poporului
din starea lui cea apusă” îi va
face sigur loc la „banchetul naţional”
(al tuturor naţiunilor – n.n., G.D.I.).
Pentru această luptă, pentru această
„misie”, ei, tinerii, să-şi înzestreze
mintea „cu studii solide”, dar mai ales
să-şi înzestreze inima cu „convincţii
puternice”, fiind „pătrunşi de sfinţenia
vieţii sociale”, adică de „sfinţenia” luptei
pentru binele comun, al societăţii
în ansamblu. Astfel fortificaţi, nu vor
cădea pradă îndoielii, neîncrederii
în victorie. Ajungând la final, după
convingătoarea demonstraţie, Nicu
Bălcescu formula, antologic, în faţa
tinerilor colegi argumentul suprem al
încrederii în biruinţă: Când Dumnezeu
dă o misie, dă şi puterea de a
o îndeplini. Chiar dacă sunt, pentru
început, puţini, să nu uite: Ei era(u)
numai doisprezece, acei apostoli
cari reformară lumea. Dar ei au
izbutit căci avea(u) în inimile lor
pe Cristos, adecă dragostea umanităţii
şi jertfirea. Cu aceasta – să
fie convinşi că vor „regenera naţia”,
aducându-i Unitatea şi Indepen-