PDF - Limba Romana

96
limba Română
Pentru a încheia caracteristica celor două manuscrise din Petersburg,
trebuie să arătăm că nici unul dintre ele nu reprezintă manuscrisul original autograf
definitivat, deşi ambele sunt în limba latină. Dintre aceste două manuscrise
cel mai aproape de original este primul, revăzut şi completat de D. Cantemir
personal. Vrem să credem, că G. S. Bayer a făcut prin 1726-1727 al doilea
manuscris-copie din Petersburg, o copie destul de fidelă de pe manuscrisul
original autograf definitivat al lui D. Cantemir. De remarcat faptul că în ambele
manuscrise lipseşte harta Moldovei, deoarece, după cum este şi firesc, ea
trebuia să fie împreună cu manuscrisul original autograf definitivat al operei.
Faptul că nici unul dintre cele două manuscrise latine ale Descrierii... nu reprezentau
manuscrisul original autograf definitivat a fost înţeles de către oamenii
de ştiinţă de mai multă vreme. Astfel, încă pe la 1877 cunoscutul istoric român
Grigore Tocilescu, după ce cunoscuse cele două manuscrise din Petersburg,
puse la dispoziţia oamenilor de ştiinţă români încă pe la 1869, afirma printre
altele că aflându-se la Moscova era şi în căutarea manuscrisului original al
Descrierii..., căci „căci textul publicat de răposatul d. Papui e numai o copie” 18 .
Astfel, din cele arătate mai sus reiese că nici unul dintre cele două manuscrise
latine ale Descrierii... păstrate până astăzi la Sankt Petersburg nu
pot fi considerate manuscrisul original autograf definitivat. Cu toate acestea,
importanţa manuscriselor caracterizate este nespus de mare, fiindcă în lipsa
manuscrisului original autograf definitivat ele joacă rolul hotărâtor în aprecierea
parametrilor originalului cantemirian, în răspândirea pe calea tiparului a
Descrierii Moldovei. Din 1799 manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei
se aflau în posesia Academiei de Ştiinţe din Petersburg, iar din 1818 făceau
parte din colecţiile Muzeului Asiatic din acest oraş. Însă fie din cauza nivelului
scăzut al cercetărilor în această direcţie, fie că ediţiile efectuate până în anii
’70 ai sec. XIX (este vorba de ediţiile germane din 1769-1770, 1771, de ediţia
rusă din 1789 şi cea românească din 1825) au făcut să fie uitate manuscrisele
şi, de aceea, în acea perioadă puţini dintre oamenii de ştiinţă cunoşteau cele
două manuscrise ale Descrierii Moldovei. Abia în anii ’70 ai sec. XIX istoricii
din România au efectuat o ediţie latină şi alta românească, apelând în acest
scop la copii după cele două manuscrise latine din Petersburg ale Descrierii…
Aceste ediţii vor fi caracterizate într-un compartiment aparte al lucrării de faţă.
În anii ’50 ai sec. XX oamenii de ştiinţă din Chişinău apelează din nou la
ele, reintegrând manuscrisele cantemiriene în circuitul ştiinţific contemporan.
Anume în această perioadă au fost puse bazele cercetării Descrierii Moldovei
de D. Cantemir în Republica Moldova.
2. Antioh Cantemir şi „manuscrisul olandez”
După stingerea din viaţă a lui D. Cantemir (1723) majoritatea manuscriselor
şi cărţilor din biblioteca savantului trec treptat în posesia fiului său Antioh,
adolescent pe atunci, care făcea dovada unor rare capacităţi intelectuale,
interesându-se tot mai mult de vasta creaţiei a tatălui său.
Prinţul A. Cantemir s-a născut în 1708 la Istambul. D. Cantemir a căutat să
dea copiilor săi o educaţie aleasă. Ei sunt şcoliţi de învăţătorul de casă Atanasie
Condoidi, un grec bine instruit şi cult, care l-a însoţit pe Dimitrie Cantemir în
refugiul său din Rusia. După ce Atanasie Condoidi este inclus de către Petru
I în Comisia imperială a Sfântului Sinod (un colegiu special, care se ocupa
de treburile bisericeşti în locul Patriarhiei moscovite recent desfiinţate de ţar),
institutor al copiilor săi şi, în acelaşi timp, secretar personal al lui D. Cantemir