PDF - Limba Romana

108
Spre mine îndreptaţi-vă privirea,
Frumoaselor din Chişinău, şi fericit
Aş fi să mă citaţi – mi-e-aceasta
păsuirea...
................................................
O, Petersburg! tu care ai
Plăceri şi veselii ce-aşteaptă
Pe-aripi de vis privirea mea
Spre tine dulce mi se-ndreaptă...
Dar ce-mi eşti tu ori Moscova,
Ascunsă-n albe zări, departe,
Cînd Chişinău-n faţa mea
Înalţă acareturile toate?...
Cînd Bîcul, printre stufării,
Şerpuitor străluce-n soare,
Cînd peste-oglinzile-argintii
Tunetul scapă-o dulce boare...
De păsări cor gălăgios
Se-aude-aici de dimineaţă,
Iar de colea, din stuf, din jos,
Dau glas îndrăgostit becaţe,
E-un abur lunecînd uşor,
Ce-arome-ncîntătoare varsă,
Doar vara e-năbuşitor
Pentru simţirea cea aleasă.
Pe dealuri, sus, se văd grădini
Cu-aspect măreţ de sărbătoare,
Aice iese, cum v-am spus,
Tot Chişinăul la plimbare;
Pe lîngă stîlpii-nalţi vedem,
Că-aici, cîndva, a fost odată
Un bun pavilion din lemn;
Gloria lui acum e moartă...
(Fragment din poezia Iertaţi...
de acelaşi A. F. Weltmann, tradusă
din ruseşte de An. Ciocanu şi inclusă
în ediţia chişinăuiană de la 1986,
pag. 259-265; demn de reprodus este
şi comentariul lui Gh. Bogaciu, de
la pag. 359, aceeaşi ediţie: „Poezia
[Iertaţi...], scrisă în jurul anului 1820,
încearcă să surprindă aspectul Chişinăului,
crescut dintr-un simplu sat
în capitala noii regiuni, şi să-i caracterizeze
pe vizitatorii permanenţi ai
unicului loc, unde ei se puteau întîlni
să lege noi cunoştinţe, să asculte
muzica vestitei fanfare militare, ...să
respire, evadaţi din stradele înguste,
întortocheate şi peste seamă de aglomerate,
aerul proaspăt din Grădina
Publică, situată atunci la o margine,
în partea de sus a oraşului...”)
C. ...Era într-o dimineaţă, în
limba Română
anul 18[25?]. Mă întorceam, călare,
de prin livezile de lîngă Chişinău, numite
Malina. Trebuind să trec pe lîngă
o crîşmă, luai seama că la poarta ei
streşinată stăteau, legaţi de un stîlp,
cîţiva cai de călărie, înşeuaţi turceşte.
Un om smolit la faţă şi aspru la
înfăţişare sta sprijinit de unul din ei;
era îmbrăcat arnăuţeşte, într-o manta
cusută cu fireturi, pe cap avea o cuşmă
moldovenească, adică o căciulă
neagră moţată, din pielicele de cîrlan,
dată voiniceşte într-o parte; cealaltă
mînă o ţinea pe pistolul de la brîu...
...abia ajuns în dreptul poştei
regionale, ce se afla la vreo sută de
stînjeni, îl zării pe un moldovean ţîşnind
în fugă prin poarta curţii, urmat
de împiegatul poştei, un colonel în
rezervă, fost husar, iar apoi şi toată
comanda lui de poştaşi înarmaţi cu
hangere... Cu toţii fugeau în direcţia
crîşmei, pe care le-o arăta moldoveanul,
strigînd: „Tălharii! tălharii!”...
Trecînd în fuga cailor o bună
parte a străzii, dar luînd seama că
gloata din faţă se tot îndesa, aceia
cotiră în dreapta, pe o ulicioară glodoasă,
cu case de ale evreilor. Tocmai
într-acea zi populaţia [de acolo] era în
sărbătoarea numită a cornurilor...
Dar la capătul uliţei le apăru în
faţă o companie de soldaţi ce se întorceau
de la slujba lor la închisoare.
Haiducii apucară drumul Bulgariei;
iar bulgarii, scoşi şi aceia din
casele lor de strigătele neobişnuite şi
înarmaţi cu ghioage, le ieşiră în cale,
silindu-i să cîrnească în ulicioara ce
ducea spre grădinile din valea Bîcului.
A doua zi, am aflat că aceia erau
din ceata binecunoscutului Ursul,
groaza Codrilor Orheiului.
Dorind să-l cunosc mai în de
aproape pe Ursu, am venit la puşcărie,
unde-l aflai în lanţuri grele, într-o
încăpere aparte...
(Fragmente din nuvela Ursul de
Al. Weltmann, tradusă din ruseşte de
Gheorghe Bogaciu şi inclusă în ediţia
Aleksandr Weltmann, Pelerinul, Chişinău,
1986, pag. 295, 296, 297 etc.)